AUTOCENZURA vs. CENZURA

 

Una dintre problemele care au suscitat preocupări insistente şi continue în politica penală este aceea a prevenirii infracţiunilor. Dacă s-ar găsi mijloace care, folosite înainte de săvârşirea infracţiunii, ar putea împiedica aducerea la îndeplinire a planului infracţional, prin aceasta s-ar face un pas important în lupta contra infracţionismului.

Dar, o îndelungată experienţă în viaţa popoarelor învederează faptul că nici metode preventive eficiente nu au putut fi descoperite şi nici aplicarea pedepselor nu a reuşit să stăvilească fenomenul infracţional. Ba chiar mulţi dintre infractorii care au cunoscut rigorile pedepsei săvârşesc noi infracţiuni, devenind recidivişti.

Iată însă că, în regimul de opresiune dictatorială, de represiune promptă şi foarte dură, în care, în anumite momente, pedepsele unor infracţiuni s-au majorat simţitor, normele legale privind infracţiunile ce ar fi putut fi săvârşite prin presă – insulta, calomnia – nu au suferit nici o modificare. Pentru simplul motiv că în această materie – cea a infracţiunilor prin presă – regimul dictatorial a folosit un mijloc de prevenire cu puternice efecte, şi anume cenzura.

Funcţionând înainte de publicare, cenzura împiedica să apară acele manifestări jurnalistice ce ar fi putut, prin forţa lor stânjenitoare, să indispună sau să contrarieze cercurile conducătoare şi să devină, eventual, infracţiuni de presă. Dar ce oare era această împiedicare decât o formă de prevenire a infracţiunilor respective? În felul acesta se înlătura riscul ca în presă să apară relatări sau aprecieri ce ar fi putut micşora anumite prestigii – reale sau doar aparente – şi în acelaşi timp se împiedica un eventual proces penal şi o condamnare pentru o infracţiune de presă. Dormeau liniştiţi şi personajul vizat prin articol şi gazetarul care l-a scris. Iar în statistica infracţională se reducea la zero cota infracţiunilor prin presă.

Iată însă că regimul politic care l-a înlocuit pe cel dictatorial a acordat libertate presei, desfiinţând cenzura. Pentru ziarişti nu mai există cenzura care să le amputeze ideile şi scrisul, dar nu mai exista nici liniştea pe care le-o dădea controlul preventiv – prin cenzură – asupra celor scrise de ei. Acum ei trebuie să fie prudenţi şi să-şi cenzureze singuri cele scrise, pentru ca nu cumva acestea, considerate ca atac la vreo anumită persoană „însemnată”, să poată atrage o sancţiune aspră, unită cu o eliminare din rândul profesioniştilor scrisului liber.

Cele scrise mai sus nu trebuie considerate ca o apreciere pozitivă la adresa regimului dictatorial care, practicând cenzura, scotea infracţiunile de presă din circuitul infracţional curent. Departe de mine gândul de a întoarce o privire nostalgică către întocmirile legislative ale regimului dictatorial şi de a dori reîntoarcerea cenzurii, doar pentru că aceasta putea avea un efect preventiv. Cenzura este şi rămâne o încătuşare draconică a libertăţii de gândire şi de exprimare şi nu poate fi concepută într-un regim democratic. Dar, într-un asemenea regim, nu poate fi concepută nici ştirbirea atributelor de libertate a presei printr-o inadecvată reglementare juridică.

Reamintesc că, prin decizia nr.8 din 18 decembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a stabilit că normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art.205 şi art.206 din Codul penal – abrogate prin dispoziţiile art.1 pct.56 din Legea nr.278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr.62 din 18 iunie 2007 a Curţii Constituţionale – nu sunt în vigoare.

Abrogarea insultei şi calomniei a fost calificată de unii jurnalişti ca fiind „o dovadă a libertăţii de exprimare”. Părerile au fost împărţite. Sorin Roşca Stănescu, pe atunci directorul cotidianului „Ziua”, declara că „într-o lume liberă, într-o societate democratică, calomnia şi insulta sunt dezincriminate, pentru că, cu cât o societate este mai democratică, cu atât mai mult trebuie să renunţam la aceste gesturi punitive”. De cealaltă parte, Clubul Român de Presă era de părere că aceste articole de lege trebuie să fie menţinute prin trimiterea lor în civil: „trebuie să rămână fie şi pentru faptul că ne respectăm, pentru că aşa cere legea”. Adică legea fundamentală. În acest sens, art.30 alin.6 din Constituţia României prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onorarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, iar – în temeiul art.57 din Constituţie – cetăţenii trebuie să îşi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Iar exerciţiul excesiv al libertăţii de exprimare atrage răspunderea civilă delictuală pentru cauzarea de prejudicii morale şi eventuale prejudicii materiale, ce trebuie suportate de cei care le-au produs, conform art.1381 din Codul civil.

Tudor Chiuariu ar putea înfunda puşcăria împreună cu fratele consilierului prezidenţial Andrei Muraru, geamănul Alexandru Muraru

Articol preluat de la www.ziaristionline.ro

“Justiţia trebuie exercitată cu demnitate, respect şi sobrietate, nu etalată sub aspect de exotism mediatic. În acelaşi timp, Justiţia se face cu respectarea tuturor drepturilor şi libertăţilor civile, inclusiv a prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului la imagine. Din acest punct de vedere, este de dorit ca CSM-ul şi Inspecţia Judiciară să ia atitudine, potrivit atribuţiilor legale, la modul cel mai serios ori de câte ori apar scurgeri nepermise de informaţii în presă (…)” - Klaus Iohannis *

Special pentru preşedintele României, Klaus Iohannis, revoltat de scurgerile în presă, prezentăm azi cazul unui cuplu de scurgători de informaţii cu caracter confidenţial şi protecţie secretizată din Ministerul Justiţiei: consilierul său pentru relaţiile cu societatea civilă, Andrei Muraru, şi fratele său, Alexandru Muraru, fost consilier al condamnatului penal Tudor Chiuariu.

Actualul consilier prezidenţial Andrei Muraru, fost bursier al Colegiului Noua Europă şi al Muzeul Holocaustului şi mândru conferenţiar pentru Rotary Club – Iaşi, a fost toată viaţa lui consilier. La vreo 23 de anişori a devenit, direct de pe băncile şcolii, “Consilier Relaţii Externe, Camera de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, Departamentul Relaţii Externe şi Integrare Europeană”. Apoi a început, chipurile, să-l consilieze pe primul ministru al României, nefastul şi necoptul Călin Popescu Tăriceanu. În ce probleme, mister…  De la Palatul Victoria a ajuns consilier al directorului general al Arhivelor Naţionale ale României, Dorin Dobrincu, personaj instalat ilegal de către Vladimir Tismăneanu şi menţinut ilegitim în funcţie prin trafic de influenţă exercitat de Vladimir Tismăneanu, Emil Boc şi Traian Băsescu asupra ministrului de Interne Dan Nica (apropo, Parchetul General şi DNA: acum nu mai funcţionează imunitatea). În final, Dobrincu a fost dat afară de la Arhive, aşa cum merita, consilierul său reuşind astfel performanţa ca, după ce a primit un şut în dos să facă, totuşi, un pas înainte. Aşa că de la consiliat a săltat, la cererea lui Crin Antonescu către Victor Ponta, în funcţia de director al ICCMER. Din această poziţie a reuşit performanţa de a deveni el însuşi o bulă neagră în Raportul SUA privind drepturile omului în România (pag 11), pentru “calităţile” sale deosebite înregistrate de Departamentul de Stat al SUA: “ţipete, urlete, injurii la adresa colegilor, investigaţii abuzive, birocraţie absurdă”, şamd.

Geamănul Alexandru Muraru, un CV Tudor al găştii Chiuariu – Fenechiu – Adomniţei

De menţionat că, în toată această perioadă Andrei Muraru a fost consilier pe probleme ideologice al organizaţiei de extremă-stânga Miliţia Spirituală şi consilier personal al celebrului puşcăriaş Relu Fenechiu. În paralalel, fratele său geamăn, Alexandru Muraru, îl seconda ca consilier al condamnatului penal Tudor Chiuariu, la Ministerul Justiţiei, infractor în favoarea căruia a declanşat un scandal de presă după ce a atacat-o sălbatic pe președinta Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna Livia Stanciu. După cum informa Reporter Virtual, Grigore Cartianu, Ombudsman-ul Grupului „Adevărul”, a luat atunci o poziţie categorică faţă de acest atac abject: „Am citit la rubrica Blogurile Adevărul un text absolut descalificant, semnat de dl. Alexandru Muraru. Textul pare scris de C. V. Tudor, în anii săi de glorie imundă, sau de tandemul Mihai Gâdea-Mircea Badea, contemporanii noştri (…) O producţie „gazetărească” precum comentariul d-lui Alexandru Muraru este inacceptabilă, prin limbaj şi rea-credinţă, chiar şi dacă ar reprezenta opinia sinceră şi dezinteresată a autorului său”, afirma Grigore Cartianu. Poziția integrală a grupului „Adevărul” și cea a lui Grigore Cartianu, aici.

Alexandru Muraru a mai fost de vreo două ori consilier al preşedintelui Consiliului Judeţean Iaşi, Cristian Adomniţei, apoi băgat pe sub pielea lui Daniel Barbu, la Ministerul Culturii, pentru a deveni, pe aceleaşi pile relufenechiene, director al Institutului Naţional al Patrimoniului, post cu mize de zeci de milioane de euro. Pe lângă funcţia de consilier (sovietic?) de la Cotroceni, fratele Andrei Muraru mai ocupă şi un fotoliu călduţ de membru în Consiliul de Administraţie al TVR, pentru ca, în tandem informativ, geamănul acestuia, Alexandru Muraru, să ocupe un loc în Consiliul de Administraţie al Societăţii de Radiodifuziune. Probabil ca merit pentru “deontologia” care a dus la ejectarea sa de pe platforma cotidianului “Adevărul”.

Tandemul penal al “miliţienilor spirituali” Muraru faţă cu profesorul de drept Corneliu Turianu

Tot în tandem, dar de data aceasta penal, cei doi fraţi gemeni sunt cercetaţi de organele de anchetă pentru furt de documente cu protecţie de secretizare din Ministerul Justiţiei şi folosirea lor pentru şantaj personal şi calomnie publică, inclusiv la TVR, în încercarea lui Andrei Muraru de a-şi instala fratele la CNSAS prin înscenarea unui caz de presă şi atacarea nefondată a secretarului Colegiului CNSAS, profesorul de drept Corneliu Turianu.

La 30.03.2012, tovarăşii celor doi Murari anunţau cu elan revoluţionar: “Asociaţia Civică Miliţia Spirituală solicită demiterea din funcţia de secretar al Colegiului CNSAS a lui Corneliu Turianu, fost secretar de partid, propagandist comunist şi absolvent al şcolii de partid.” Afirmaţia era susţinută de Andrei Muraru, care, invitat fiind la TVR pentru a expune cazul, fără a se solicita însă şi opinia celui acuzat, a fluturat Dosarul de cadre al lui Corneliu Turianu, ameninţând cu noi dezvăluiri.

În paralel, secretarul Colegiului CNSAS l-a dat în judecată pe directoraşul cel viteaz de la IICCMER. După ce a fugit de instanţă, Andrei Muraru şi-a trimis ca apărător un “avocat cu talent clovincesc”, după cum a afirmat Corneliu Turianu: generalul de mucava Dan Voinea. Instanţa de fond nu a fost tocmai favorabilă actualului consilier prezidenţial, după cum surprinde şi Gândeşte.org: „Pârâtul Andrei Muraru a transmis cu titlu de informații reale și necontestate elemente de fapt, care fie nu sunt decât simple speculații (caracterul lucrării publicat de reclamant), fie sunt informații fără o bază factuală concretă oferită cititorilor”, se afirmă în documentele procesului, arătându-se şi că „acesta (pârâtul) nu doar că a prefigurat efectul defăimător al scrierilor sale, dar în mod evident l-a și urmărit.” Soluţia primei instanţe AICI şi un interviu cu profesorul Corneliu Turianu despre condamnarea lui Andrei Muraru AICI.

Corpul de Control reclamă penal “săvârşirea infracţiunilor de sustragere sau distrugere de înscrisuri şi neglijenţă în serviciu”

Mergând pe firul cazului, profesorul Turianu a solicitat Ministerului Justiţiei să-i identifice Dosarul de cadre, aşa numita Mapă profesională, în Arhiva ministerului. Surpriza nu s-a lăsat aşteptată: Mapa profesională a fostului judecător Corneliu Turianu, împreună cu alte 17 Dosare în original, a fost subtilizată, după cum a demonstrat ancheta organelor speciale de investigaţii, chiar de către Alexandru Muraru. Pentru depistarea făptuitorilor s-a constituit o echipă a Corpului de Control a Ministerului Justiţiei care a eliberat Raportul Nr 90826/650/2012 privind “aspectul săvârşirii infracţiunilor de sustragere sau distrugere de înscrisuri şi neglijenţă în serviciu, prevăzute şi pedepsite de Art 242 şi Art 249 din Codul Penal”. Rezultatele anchetei Corpului de Control au contrazis declaraţiile mincinoase date de Alexandru Muraru în faţa autorităţilor specializate. Cercetarea penală este în curs, după ce organele au încercat să o închidă, sub un pretext demonstrat de profesorul Turianu ca fiind fals.

Pedeapsă până la 10 ani de închisoare

La cererea noastră, profesorul de drept Corneliu Turianu ne-a edificat: “Rezolutia de neîncepere a urmăririi penale a Parchetului a stabilit în mod corect care sunt făptuitorii: Alexandru Muraru şi Tudor Chiuariu, cât şi vinovăţia acestora. Neînceperea urmăririi penale s-a dispus nu pentru că aceştia ar fi nevinovaţi, ci pentru că s-ar fi împlinit termenul de prescripţie pentru răspunderea penală, ceea ce este cu totul greşit.  Motiv pentru care am atacat la Parchet la finalul anului trecut rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, demonstrând că, în mod eronat, procurorul de caz a aplicat regulile privind prescripţia în materie civilă. Altfel spus, procurorul a omis să observe că făptuitorul Alexandru Muraru, consilier la acea vreme al ministrului Chiuariu, avea calitatea de funcţionar public prevazută de Codul penal, ceea ce constituie o agravantă a infracţiunii respective şi atrage majorarea pedepsei cu un an de zile, respectiv la 6 ani închisoare. În acelaşi timp, ţinând cont ca Dosarul profesional conţine informaţii confidenţiale, se aplică şi Art 249, aliniat 2 din Codul Penal, care prevede o pedeapsă de la până la 10 ani de închisoare. Pe cale de consecinţă, termenul de prescripţie al răspunderii penale pentru fapte ce atrag pedepse mai mari de 5 ani închisoare este de 8 ani (iar nu de 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăseşte 5 ani).”

Chiuariu ar putea înfunda puşcăria pe mâna fraţilor Muraru

Consultând litera legii, am aflat că, potrivit Codului Penal în vigoare la data infracţiunii, la ART. 145 se arată că “Prin termenul “public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public”. Iar ART. 146 stabileşte   Consecinţele deosebit de grave astfel: “Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice.“. ART. 147 arătând că “Prin “funcţionar public” se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145. Prin “funcţionar” se înţelege persoana menţionată în alin. 1, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.” Aşadar, atât Alexandru Muraru cât şi şeful său, Tudor Chiuariu, dacă este găsit răspunzător de activitatea infracţională săvârşită în numele său direct – potrivit anchetei -, sunt pasibili de pedeapsa cu închisoare, urmând să se stabilească şi gradul lui Andrei Muraru de complicitate sau chiar de instigare a faptei.

După cum se ştie, Chiuariu a fost condamnat definitiv, dar cu suspendare, în Dosarul Poştei Române. Dacă însă va fi din nou condamnat penal, atunci va primi şi cei trei ani şi jumătate din condamnarea cu suspendare.

Andrei Muraru, struţo-cămila prezidenţial-monarhistă

Iar în ceea ce-l priveşte pe Klaus Iohannis, şeful agitatorului Andrei Muraru, ne întrebam cum poate reprezenta instituţia prezidenţială acest consilier al său care susţine “cu toată forţa” Monarhia? Într-un interviu pentru Gândul, realizat anul trecut, la întrebarea dacă “ar fi gata să contribuie la revenirea la monarhiei” Muraru spune fără să ezite “Da!”. “M-aş implica cu toată forţa la un asemenea proiect, evident în măsura în care ar exista o voinţă cât mai pronunţată a românilor. M-aş implica pentru că eu cred cu tărie în această formă de guvernământ şi pentru că i-ar aduce beneficii certe României, mai ales în situaţia în care ţara se regăseşte astăzi”. Un consilier prezidenţial monarhist chiar nu s-a mai văzut până acum…

(*) Semnalat de MAKE în articolul din BURSA “FUGIND DE DRACU’, AM DAT DE TATĂL DOMNIEI SALE: Klaustrarea presei”

Portalul Ziaristi Online a obţinut Documentele cazului:

 

NOPŢI

NOPŢI

 

Nopţile-mi sunt albe,

Albe de gânduri

Cernute de zăpada depărtării.

Nopţile-mi sunt pline,

Pline de stele

Cernute din priviri de iarbă.

Nopţile-mi sunt şoapte

Şoapte de dragoste

Picurând o linişte caldă.

Nopţile-mi sunt vânturi

Vânturi aducând mângâieri

De doruri întâlnite.

Nopţile-mi sunt albe,

Albe de gânduri

Liniştind mângâieri.

Pe câmpul de iarbă

Ce picură din gene

Şoapte de dragoste

Bântuind fiinţa

Cu aburul cald

Al răsuflării de dor.

LA MULŢI ANI !

CELE MAI BUNE URĂRI PENTRU UN AN NOU CU SĂNĂTATE, BELŞUG ŞI BUCURII!

 

LA MULŢI ANI !

SĂRBĂTORI FERICITE !

Dragi prieteni, să aveţi  un Crăciun fericit şi un An Nou plin de bucurii!

 

La mulţi ani!

 

Regizorul mascaradei judiciare de la Târgovişte

În timpul evenimentelor din decembrie 1989 Gelu Voican nu a vorbit prea mult. Mai mult făcea. Tot ce era nevoie. Retras liniştit la Tunis, se pare că s-a ocupat exclusiv cu învăţarea limbajului diplomatic. Progresele sunt uluitoare, şi nu au cum să nu te frapeze: „sublimă impostură involuntară”, „destinul, regizor neavizat şi implacabil”, „umilinţa decreptitudinii”.  Mai pe româneşte, vinovat pentru toate este regizorul. Nu Sergiu Nicolaescu, ci Destinul. Chiar, ce-ar fi să-i trântim noi un proces destinului ăstuia? Ne-am împuşcat noi conducătorii, de ce n-am făcut-o şi cu destinul?

„Printr-un fax trimis de la Tunis, încă din data de 9 ianuarie 1996, Curţii Morale a Revoluţiei, ambasadorul Gelu Voican Voiculescu («emanatul» cu automatul) a susţinut că echipa agreată «din mers» în jurul lui Ion Iliescu «a ieşit la lumină din noaptea subversiunii anterioare, bine organizată şi susţinută. Nimeni nu îşi putea închipui că noi pluteam efectiv, ridicaţi pe creasta valului revoluţionar, menţinându-ne într-un echilibru extrem de labil… A fost o sublimă impostură involuntară, care ţine de o anumită ironie a soartei… într-un fel se poate spune că am fost membrii ai unui complot ultrasecret, care ne-a selecţionat şi ne-a distribuit pe fiecare în rolurile respective, stabilindu-se partitura şi momentul când vom intra în scenă. Această vastă conspiraţie, atât de secretă încât nici noi nu ştiam că făceam parte din ea, este conspiraţia destinului. Aşa cum am spus, regizorul nevăzut şi implicabil a avut humorul să-l aleagă chiar pe Nicolae Ceauşescu pentru rolul de iniţiator al Revoluţiei române, împingându-l să stăruie cu încăpăţânare pentru convocarea fatalului miting de la 21 decembrie 1989. Din această perspectivă ierarhică, trebuie reflectat dacă Ceauşescu nu era în mod necesar sortit pieirii, iar noi n-am fost decât instrumentele omeneşti care au împlinit rânduieli implacabile… Decât umilinţa decreptitudinii unei bătrâneţi hărăzite puşcăriei, i-am oferit lui Ceauşescu şansa unui sfârşit dramatic, nelipsit de o anumită măreţie tragică, pe măsura staturii personajului politic care, totuşi, a fost”.

Răzvan Savaliuc, În locul umilinţei unei bătrâneţi în puşcărie, i-am oferit lui Ceauşescu un sfârşit tragic şi măreţ, în „Ziua” din 13 ianuarie 1996

Implicabil „destinul” ăsta, vorba lui Gelu Voican. Să ţi se dea cuvântul post-mortem. Chiar în procesul tău. Nicolae Ceauşescu a zis şi el ce ştia. Dar poate că a calificat cel mai bine ceea ce s-a întâmplat la Târgovişte:

N.C.: „Cei care prin lovitură de stat, prin trădare au uzurpat puterea, cum s-a întâmplat sute şi sute de ani în istoria României, au sfârşit prin a răspunde în faţa poporului (…). Putem fi împuşcaţi fără mascarada asta! Cine a dat lovitura de stat poate să împuşte pe oricine” (declaraţia dictatorului consemnată în stenograma procesului).

 

 

 

Regia unei mascarade judiciare

Cu excepţia celor implicaţi în organizarea procesului de la Târgovişte, "nimeni nu se îndoieşte, cred, că el a fost o caricatură judiciară. Un tipic proces stalinist, cu sentinţa fixată dinainte" (Octavian Paler).

Mărturiile despre procesul Ceauşeştilor, chiar dacă neverificate, sunt cutremurătoare. Dintre declaraţiile-bombă ale procurorului Dan Voinea, două vin să întărească ipotezele care au început să bântuie printre români, în ciuda negării vehemente a lor de către potenţialii regimului Iliescu: Ceauşeştii fuseseră condamnaţi la moarte înainte de proces.

Unul dintre cei care au participat activ la procesul din 25 decembrie 1989 este procurorul Dan Voinea. Până în 1995, acesta a ezitat să dea interviuri presei, recunoscând însă că procesul soţilor Ceauşescu a fost ilegal din punct de vedere procedural. De vreo douăzeci de ani încoace, generalul Dan Voinea tot a anchetat crimele din decembrie 1989.

În interviul-document din 22 decembrie 2012, acordat Evenimentului Zilei, referitor la regizarea procesului cuplului Ceauşescu, domnul Dan Voinea susţine că „chestiunea legată de proces a fost bine regizată atunci. Dar eu nu am făcut parte din distribuţie”. Actualele afirmaţii ale domnului gen.rez. contrazic flagrant cele spuse tot de domnia sa cu prilejul interviului acordat în 1995 Tanei Ardeleanu: „Participanţii la procesul lui Ceauşescu trebuiau să piară” (în „Ziua” din 29 decembrie 1995), dar şi cele afirmate cu prilejul istorisirilor sale „romanţate” în faţa Comisiei Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, preluate în emisiunea dlui Striblea de la RTV. 

„- Domnule procuror, pentru început aş vrea să ne povestiţi cum aţi ajuns să participaţi la procesul soţilor Ceauşescu.

- În 22 decembrie 1989, după pătrunderea manifestanţilor în clădirea Comitetului Central, s-a primit un telefon la Procuratură prin care se solicita sprijinul procurorilor pentru arestarea unor lideri de partid surprinşi de manifestanţi în clădire. Cred că s-a solicitat sprijinul nostru pentru că nu mai aveau dialog cu Miliţia şi Armata. În urma apelului s-a constituit un grup de procurori, printre care eu, Aurel Comşa, Dan Ioan, Mircea Levanovici. Ne-am dus la procurorul general Nicolae Popovici care s-a opus ca noi să mergem la Comitetul central pentru a da curs cererii sus-amintite. Ne-am dus totuşi în clădirea din Piaţa Palatului, unde am spus cine eram, şi am fost duşi la etajul întâi şi din acel moment am rămas practic la dispoziţia celor care atunci se intitulaseră revoluţionari. Printre primii reţinuţi, şi care au primit mandat de arestare, au fost: Ion Postelnicu, Dincă şi alţii.

- S-a spus că procesul a fost dictat, mai ales că tribunalul militar excepţional care l-a judecat a fost constituit printr-o hotărâre ilegală a lui Ion Iliescu. Aţi fost sau nu manipulaţi?

- În această conjunctură am acceptat să particip şi la arestarea şi judecarea cuplului Ceauşescu. Procesul a avut loc pe data de 25 decembrie 1989, însă soţii Ceauşescu au fost reţinuţi la Târgovişte încă de pe data de 22 decembrie 1989 şi au primit mandat de arestare pe data de 24 decembrie 1989. Pentru acest proces, am întocmit în grabă un dosar în care am avut în afară de mandatele şi ordonanţele de arestare, declaraţiile lui Postelnicu şi Dincă, luate pe 23, şi nişte copii de pe stenogramele CPex din care reieşea că Ceauşescu ordonase să se tragă, plus rechizitoriul scris de mâna mea. Plecarea la Târgovişte s-a făcut din MApN, unde s-a constituit completul de judecată din judecătorii Popa Gică şi Nistor Ioan, grefierul Tănase şi avocaţii Nicki Teodorescu şi Constantin Lucescu. Practic, constituirea completului s-a făcut în biroul generalului Stănculescu, unde mai erau actualul general Mugurel Florescu şi Gelu Voican Voiculescu. Tot acolo au apărut Măgureanu şi Baiu. În legătură cu infracţiunile reţinute în rechizitoriu, precizez că acestea nu au fost discutate decât cu judecătorii, cărora le-am dat dosarul cu documentele amintite mai sus. Nici nu se punea problema altei condamnări decât cea la moarte.

- Cum aţi ajuns la Târgovişte?

- Am plecat cu TAB-urile până la Stadionul Steaua, iar de acolo cu două elicoptere către Târgovişte. Modul cum a decurs judecata este cunoscut din casetele prezentate de TVR.

- Cum s-au comportat soţii Ceauşescu înainte de execuţie?

- După terminarea procesului, un grup din cadre militare care constituiau plutonul de execuţie i-a legat pe soţii Ceauşescu cu sfoară la mâni. După care i-a dus spre un zid din curtea unităţii militare, unde au fost executaţi. Reţin că în timp ce se deplasau spre locul execuţiei, Elena Ceauşescu se certa cu cei doi militari care o escortau, spunând că o dureau mâinile şi îi ruga să o lase în pace. Nicolae Ceauşescu a mers cu multă demnitate, încercând chiar să cânte «Internaţionala».

- Ce s-a întâmplat după execuţia celor doi? Am înţeles că unitatea de la Târgovişte a fost atacată?

- După ce plutonul de execuţie a tras în cei doi, am auzit focuri de armă şi în jurul unităţii militare. Cred că cineva avea interes să facă mai multe victime, mai ales că zidul unde au fost executaţi cei doi se afla în imediata vecinătate a unor locuinţe particulare. După aceasta, generalul Stănculescu a ordonat ca cele două cadavre să fie urcate într-un elicopter, în care s-a urcat şi el şi Măgureanu şi Gelu Voiculescu, iar cu ceilalţi membri ai completului am rămas în unitate. Am avut surpriza să constatăm că celui de-al doilea elicopter, cu care urma să plecăm, i se defectase, nu ştiu din ce motiv, un motor. Membrii echipajului, în disperare de cauză, ne-au spus că dacă nu ne ridicăm de la sol, urma să fim atacaţi de patru elicoptere de la Boteni. Am plecat cu elicopterul stricat şi am zburat aşa până la Bucureşti, la firul ierbii. Am aterizat pe Stadionul Steaua. După ce am fost lăsaţi, elicopterul a plecat spre Boteni, unde a fost atacat. Piloţii au scăpat numai pentru că au rezistat o noapte întreagă ascunşi în plin câmp.

- Unul dintre membrii completului de judecată, mai precis preşedintele acestuia, Gică Popa, a fost lichidat la puţin timp de la proces. S-a spus că s-a sinucis. Dumneavoastră sunteţi în viaţă, însă sunt convinsă că aţi fost supus unor presiuni. Apreciaţi că se încearcă lichidarea participanţilor la proces?

- Am avut surpriza ca, după ce am ieşit de pe stadion, un TAB să se apropie în viteză de noi şi să înceapă să tragă. Atunci mi-am dat seama că eram în pericol de a fi suprimaţi, probabil pentru a nu se şti ce s-a întâmplat la proces. Când am ajuns la Clubul Steaua, de pe Stadion, am fost întâmpinat de Cristian Ţopescu şi Cristian Gaţu. Am aflat că Stănculescu şi Măgureanu erau la masă.

- S-a zis că la un moment dat cadavrele soţilor Ceauşescu au fost furate. Ce s-a întâmplat de fapt?

- Despre cadavre am aflat că au fost duse şi arătate la diverşi comandanţi militari pentru a-i convinge că soţii Ceauşescu au fost executaţi şi pentru a nu mai opune rezistenţă. A durat câteva ore, de aceea s-a spus că au fost furate. Apoi cadavrele au fost duse la Morga Spitalului Militar Central.

- Este adevărat că, imediat după proces, s-a încercat asasinarea dvs.?

- În seara de 25 decembrie 1989, s-a pus problema transportării noastre acasă. S-a hotărât să fim duşi cu un TAB, cel care a insistat fiind Stănculescu. Personal, am refuzat şi chiar i-am zis generalului Stănculescu că locuiesc într-un bloc de zece etaje şi nu-i cunosc pe locatari. Nu era bine pentru mine să cobor în faţa blocului dintr-un Tab pentru că puteam fi împuşcat. În schimb, avocatul Teodorescu s-a urcat într-un TAB care mai târziu a fost atacat, prilej cu care a fost rănit în picior. Presimţind că eram în pericol, mi-am luat familia şi am plecat în altă parte pentru a nu fi găsit. În acea noapte, am fost căutat acasă, precum şi la domiciliul mamei mele de patru indivizi înarmaţi şi acest lucru a fost reclamat de vecinii mamei mele la garnizoana MApN, unde s-a şi întocmit un document în acest sens. O copie după acest document am avut şi eu, însă mi-a dispărut de la domiciliu.

- Care este părerea dvs. despre proces? A fost sau nu corect din punct de vedere procedural, având în vedere că cei doi nu au avut dreptul nici măcar la recurs?

- Procesul este departe de a fi considerat în normalitatea procedurală prevăzută de lege, întrucât a fost făcut sub presiunea evenimentelor. Consider că trebuie făcut un proces temeinic împotriva regimului totalitarist, deci implicit a soţilor Ceauşescu, pentru că nu este moral şi nici drept să-i lăsăm nejudecaţi pe cei care i-au executat pe copiii noştri în stradă”. (Tana Ardeleanu, Participanţii la procesul lui Ceauşescu trebuiau să piară, în „Ziua” din 29 decembrie 1995)

Citiţi şi De ce a murit Ceauşescu pe limba lui Partea I, Partea a II-a, Partea a III-a, Partea a IV-a, Partea a V-a

E ŢARA MEA



 

E ŢARA MEA

de Marc Turianu

 

Îşi leagănă în miez de vară 

Pe umeri holdele de aur

Precum din vremuri ne-o lăsară

Străbunii: vatră şi tezaur

 

Cu fruntea-n veci străluminată

Cu piept carpatic, de aramă

Din veacuri, mândră ni se-arată

Străveche, patria romană!



Sub unduirile-i albastre

Cuvintele ca doruri ard

Îngemănând visele noastre

Sub cel mai luminos stindard

 

Pe cerul ei ard sori de mai

Cu stemele spre noi răsfrânte

Căci gemeni sunt: popor şi plai

Zid al voinţei neînfrânte!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ŢARA MEA

 

 ŢARA MEA

 

Istoria am scris-o de milenii

Pe acest rotund carpatic colţ de rai

Cu sânge-am tipărit în cartea vremii

Dreptul de-a fi pe românescul plai.

 

Nu vrem decât o pace milenară

Ca să putem munci aşa cum ştim

Ne este suficientă această ţară

La alte spaţii nici că mai râvnim!

 

Dar să nu vină alţii să ne ceară

Pământ şi apă, nu avem de dat

Istoria am scris-o: milenară

Nimic din ea nu poate fi schimbat!

Epurarea face ţăndări emanarea

"Am trăit să o văd şi pe asta; mai-marii PDSR-ului ridicând frumos, ca la grădiniţă, două degeţele şi pârându-i la Consiliul Europei pe guvernanţi că îi epurează. Să te cruceşti, nu alta, când îl vezi pe dl. Meleşcanu la Aeroportul Otopeni declarând, cu lacrimi în ochi, că-i va ruga pe parlamentarii europeni să intervină pentru stoparea epurărilor politice. Mai că te apucă mila în faţa următoarei imagini: reprezentanţii pedeserişti spăşiţi, cu umerii încovoiaţi de greutatea martiriului lor, învârtindu-şi capetele ca girofarurile ca nu cumva să dea epurarea peste ei. Dar, pe de altă parte, îţi aduci imediat aminte că aceştia sunt oamenii care au condus ţara. Şi ştim cu toţii prea bine în ce hal au făcut-o. Astfel că nu mi se pare deloc că reputatul ziarist Adrian Ursu exagerează atunci când scrie în corespondenţa specială de la Strasbourg, intitulată „PDSR îşi linge rănile la Consiliul Europei” (Adevărul, 28 ianuarie 1997): „Decizia reprezentanţilor PDSR, oricât ar fi ea de prezentată ca un gest politic firesc, conţine în sine o doză destul de mare de tupeu”.

Într-adevăr, după ce şapte ani de zile au ţinut-o într-o veselie cu epurările şi şi-au dublat planul cincinal de pedeserizare, vin acum subalternii dlui Iliescu şi urlă ca din gură de şarpe că „tupeiştii ăştia de la putere s-au apucat de epurări şi cederizări”. Ar mai fi avut cât de cât o logică tot acest bocet dacă dl. Adrian Năstase s-ar fi plâns că nu li se plătesc drepturi de autor pentru furarea ideii de epurare. Dar aşa? Aşa, fiecare pasăre pe graiul ei moare! În 1994, în Raportul Konig-Jansson privind România, care a fost prezentat Consiliului Europei, la capitolul „Sistemul judecătoresc”, întâlnim următorul paragraf: „Una dintre condiţiile pentru independenţa judecătorilor este inamovibilitatea lor. Pentru moment, totuşi, ei pot fi demişi de către Ministerul Justiţiei şi acesta a fost cazul preşedintelui Tribunalului din Bucureşti (n.a. – adică subsemnatul). Chiar dacă motivele invocate pentru această destituire ar fi fost corecte, această procedură nu poate fi acceptată”.

Ei, dar degeaba i-a dat dreptate Consiliul Europei judecătorului Corneliu Turianu, că a venit PDSR-ul şi le-a dat cu flit în nas, pardon, cu „Contraraportul Botică” domnilor König şi Jansson: „Fostul preşedinte al Tribunalului Bucureşti a fost destituit de către ministrul Justiţiei, din funcţia sa administrativă, de preşedinte al instanţei, şi nu din funcţia sa de judecător” (!!!) Şi-acum se duc colegii dlui Botică să se plângă dlui Gunar Jansson că au fost epuraţi. Că bine le zicea dl. Botică pe vremuri: „Nu aţi fost epurat, aţi fost destituit din funcţia dv. administrativă”. Mai că îmi vine să îl propun pe dl. Botică pentru „cederizare” şi numirea sa în funcţia de purtător de cuvânt al Guvernului. Dar, uitând că dl. Gunar Jansson nu este, la urma‑urmei, decât un funcţionar onest care îşi scrie conştiincios raportul şi pe urmă nu îi mai pasă de tupeul nici unui „contra-raport”, PDSR-ul a hotărât să-şi trimită la Strasbourg artileria grea: Adrian Năstase, Teodor Meleşcanu, Aida Băjenaru. Dar, hop, a şi venit epurarea şi din trei jălbari mititei, au mai rămas doi. Bodyguarda (sic) dlui Năstase a fost tăiată de pe listă. Zadarnic a explicat conducerea PDSR‑ului că dra Aida era „pentru bagaje”, că Puterii nu i-a păsat că nu va mai fi nimeni care să-i ţină proţapul dlui Năstase când îşi va prezenta jalba. Lovitura dată PDSR‑ului a fost mult mai puternică, căci cine ştie dacă dl. Gunar n-ar fi privit cu alţi ochi, cel puţin „o anumită parte a delegaţiei”. De când cu cazul diplomatului helvet te poţi aştepta la orice.

Dar delegaţia pedeseristă mai are o şansă: charisma dlui Năstase care, de altfel, este privit ca un adevărat spirit european, aici, la Strasbourg, de când, în calitatea sa de preşedinte al Camerei Deputaţilor, a luat o atitudine energică împotriva freneziei antihomosexuale care îi cuprinsese pe mulţi parlamentari români. În final, aş încerca să-i consolez pe colegii mei parlamentari pedeserişti reamintindu-le că nimic nu se pierde, totul se transformă. În această ordine de idei, trebuie să remarc şi uluitoarea evoluţie politică a unora din membrii PDSR-ului: emanaţi, pedeserizaţi-potentaţi, epuraţi. Iar în unele cazuri s-a ajuns chiar la o treaptă superioară: arestaţi. "

(România Liberă – 1 februarie 1997)

 

Împiedicarea exercitării dreptului la vot

Potrivit art.11 din Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială, „Membrii Guvernului răspund penal pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor de la data depunerii jurământului şi până la încetarea funcţiei, în condiţiile prevăzute de Constituţie”. Iar, în ceea ce priveşte răspunderea penală a membrilor Guvernului, Constituţia precizează că în afara răspunderii politice în faţa Parlamentului, „Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie” (art.109 alin.2).

Aşa cum precizam în articolul Răspunderea penală a parlamentarilor-miniştri, cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului „pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, potrivit normelor de procedură stabilite prin prezenta lege” sunt incidente prevederile art.8 din Legea nr.115/1999:

„(1) Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 12 ani următoarele fapte săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor:

a) împiedicarea, prin ameninţare, violenţă ori prin folosirea de mijloace frauduloase, a exercitării cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor vreunui cetăţean;

b) prezentarea, cu rea-credinţă, de date inexacte Parlamentului sau Preşedintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârşirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului.

(2) Constituie, de asemenea, infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani următoarele fapte săvârşite de către un membru al Guvernului:

a) refuzul nejustificat de a prezenta Camerei Deputaţilor, Senatului sau comisiilor permanente ale acestora, în termenul prevăzut la art. 3 alin. (2), informaţiile şi documentele cerute de acestea în cadrul activităţii de informare a Parlamentului de către membrii Guvernului, potrivit art. 111 alin. (1) din Constituţia României, republicată;

b) emiterea de ordine normative sau instrucţiuni cu caracter discriminatoriu pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, vârstă, sex sau orientare sexuală, apartenenţă politică, avere sau origine socială, de natură să aducă atingere drepturilor omului.

(3) Tentativa faptelor prevăzute la alin. (1) se pedepseşte”.

Este limpede că asemenea infracţiuni nu îşi pot găsi locul în Codul penal şi, tocmai de aceea, a fost necesară o lege specială în această materie.

Aşadar, cazurile de răspundere penală instituite prin art.8 din legea specială, privind faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor, constituie infracţiuni care nu pot fi săvârşite decât de un ministru în exerciţiul funcţiei sale şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 12 ani.

În aceaste cazuri (împiedicarea, prin ameninţare, violenţă ori prin folosirea de mijloace frauduloase, a exercitării cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor vreunui cetăţean), ori de câte ori Camera Deputaţilor, Senatul ori Preşedintele României cer urmărirea penală, nu Parlamentul este cel care stabileşte dacă aprobă sau nu urmărirea şi trimiterea în judecată penală a deputatului ori senatorului, ci însuşi procurorul de caz stabileşte dacă faptele au fost sau nu săvârşite de membrul Guvernului în exerciţiul funcţiei sale şi dacă constituie vreuna dintre infracţiunile prevăzute de art.8 din legea specială.

Ce se întâmplă cu Legea electorală?

 

Alegerile s-au apropiat vertiginos. Unii mai speră că ele vor fi corecte. Alţii dau ca şi sigură o viitoare fraudă.

Nu are rost să ne îmbătăm cu apă rece. România nu este statul de drept despre care vorbeşte Constituţia. Supremaţia legii nu a reuşit, precum se ştie, să depăşească stadiul demagogiei. Dominante sunt abuzul, nesocotirea, încălcarea sau deformarea normelor de drept.

Este clar că în ultimul timp guvernanţii au făcut o adevărată obsesie pentru modificarea Legii electorale. La fel cum un magician aflat într-o formă de zile mari îşi uimeşte asistenţa scoţând dintr-un joben tot felul de iepuraşi, batiste şi alte minunăţii, aşa îi lasă guvernanţii pe români cu gura căscată, anunţând non-stop noi şi noi amendamente electorale. În primul caz, singurul scop este distracţia spectatorilor. În ceea ce priveşte trucurile Puterii, se urmăreşte crearea unei „bulibăşeli” totale pe seama alegerilor din decembrie, iar tactica lansării de „ţinte” false care să atragă oprobriul opiniei publice este una cât se poate de familiară guvernanţilor, convinşi că, în cele din urmă, opozanţii vor obosi să tot critice. Sau, cel puţin, populaţia se va plictisi de toate aceste alarme false.

Printr-o veritabilă „inginerie constituţională” s-a obţinut trecerea Monitorului Oficial în subordinea Guvernului, demiterea Avocatului Poporului, restrângerea atribuţiilor Curţii Constituţionale şi toate acestea – cum altfel! – prin bombardarea legislativului cu o puzderie de ordonanţe de urgenţă în domenii rezervate legilor organice.

În fine, Legea nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului – astfel cum a fost modificată prin Legea nr.76/2012 şi OUG nr.46/2012 – stabileşte cadrul juridic general pentru organizarea şi desfăşurarea alegerii Camerei deputaţilor şi a Senatului. Cum ne despart doar 6 de zile de alegeri, cred că era util ca cetăţenii noştri să ia cunoştinţă de „datele şi informaţiile conţinute în Registrul electoral” şi care urmau a se aplica – atenţie! – începând cu alegerile parlamentare din 2012 (art.24 alin.1 coroborat art.73 alin.1 din lege). Ulterior însă, Guvernul se orientează rapid şi, prin OUG nr.46 din 1 septembrie 2012 privind modificarea Legii nr.35/2008 – modificată şi completată prin actele normative emise până la 30 mai 2012 – modifică art.73 alin.1 după cum urmează: „Prevederile prezentului titlu referitoare la Registrul electoral naţional se aplică începând cu 1 ianuarie 2013”.

Este limpede că prin această ultimă „modificare a modificărilor” Legii nr.35/2008 Guvernul nu are de gând să asigure baza de date centralizată în Registrul electoral naţional în vederea asigurării cadrului de legalitate în care ar urma să se desfăşoare procesul electoral din 15.11.2014.

Aşadar, există o perspectivă de legalitate… la anu’ şi după mulţi ani!