sâmbătă, 26 iulie 2014

Prevederi constituţionale privind răspunderea în cazul „delictelor” de presă



În ultimul alineat al art.30 din Constituţie se arată cui revine răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţa publică. În finalul art.30  se edictează – de astă dată în legătură cu răspunderea penală – că: „Delictele de presă se stabilesc prin lege”.
Această scurtă edictare finală ridică două probleme.
       Prima dintre aceste probleme se referă la folosirea de către legiuitorul constituţional a termenului de delicte, deşi acest termen a fost scos din terminologia legii penale române, odată cu desfiinţarea diferenţierii infracţiunilor în crime şi delicte. În actualul stadiu al legislaţiei noastre penale, termenul folosit pentru a desemna toate încălcările normelor penale este acela de infracţiune. În această situaţie, se pune întrebarea: de ce a folosit legiuitorul constituţional termenul de „delicte”?
      Să reprezinte oare folosirea acestui termen intenţia de a reintroduce în legea penală împărţirea infracţiunilor în crime şi delicte­? Să reprezinte ea oare intenţia de a înlocui, în viitor, termenul general de infracţiuni cu acela de delicte? Sau să fie doar traducerea literală a unui termen folosit în unele norme democratice din dreptul internaţional?
      Ne-ar fi greu să dăm un răspuns la aceste întrebări. Doar evoluţia viitoare a reglementărilor penale ne va putea pune în situaţia de a afla – eventual – raţiunea care a stat la baza folosirii acestui termen.
       A doua problemă pe care o sugerează edictarea finală din art.30 este a şti dacă legea la care se referă textul constituţional – privind stabilirea delictelor de presă – este codul penal sau dacă se intenţionează edictarea unei legi speciale privitoare la activitatea de presă şi la faptele cu caracter penal săvârşite în cadrul acestei activităţi.
      Socotim că, în orice lege – fie ea codul penal, fie o lege specială privitoare la activitatea de presă, fie orice altă lege care ar cuprinde şi referiri la activitatea de presă – în oricare dintre acestea ar fi edictată o dispoziţie cu caracter sancţionator privitoare la fapte săvârşite prin presă, eficienţa sa juridică va fi aceeaşi. Problema rămâne o problemă de sistematizare legislativă.
     Ceea ce se mai desprinde din textul citat este că legea reprezintă singurul act normativ care poate cuprinde dispoziţii penale privitoare la fapte săvârşite în activitatea de presă. Alte acte normative, oricare ar fi natura acestora, nu pot cuprinde asemenea dispoziţii. Potrivit prevederilor art.73 alin.3 lit.h) din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică, pentru adoptarea căreia este necesar, aşa cum prevede art.76 alin.1 din Constituţie, votul majorităţilor membrilor fiecărei Camere.
     Prin aceste dispoziţii se consacră încă o dată, ca o garanţie în plus – votul majorităţii membrilor fiecărei Camere – principiul legalităţii incriminării, înscris în art.2 din actual Cod penal, al cărui conţinut nu este niciodată inutil să fie reamintit: Legea penală prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infracţiunilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte.

marți, 24 iunie 2014

Răspunderea pentru fapta altuia


              1.În alin.2 al art.17 din Codul penal se prevede că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. Această dispoziţie are o profundă semnificaţie principală. Se consacră aici principiul că nimeni nu poate fi tras la răspundere penală dacă activitatea săvârşită nu întruneşte trăsăturile unei infracţiuni determinate. Infracţiunea – ca instituţie fundamentală a dreptului penal – are, aşadar, o strânsă legătură cu celelalte instituţii de bază: răspunderea penală şi pedeapsa. Săvârşirea oricărei infracţiuni atrage răspunderea penală şi, ca efect al acesteia, aplicarea pedepsei.
               Răspunderea penală constituie, deci, consecinţa juridică imediată a săvârşirii unei infracţiuni; numai cine a săvârşit o infracţiune răspunde penal (principiul personalităţii răspunderii penale). Această consecinţă cade, în virtutea legii, asupra făptuitorului chiar în momentul săvârşirii faptei, iar nu din momentul când acesta este, efectiv, tras la răspundere.
             2. Şi în materie civilă principiul care domină întreaga răspundere socială este reglementat de art.1349 C.civ., potrivit căruia fiecare om este ţinut să răspundă pentru propriile sale fapte. Acest principiu nu este însă suficient în toate cazurile, deoarece insolvabilitatea celui chemat la repararea pagubei ar putea zădărnici instituirea răspunderii civile. De aceea, în scopul apărării intereselor legitime ale persoanelor prejudiciate, legiuitorul a reglementat, pe lângă răspunderea directă pentru fapta proprie, şi o altă răspundere, indirectă, complementară, a altor persoane, care doar se adaugă şi completează răspunderea autorului direct al prejudiciului.
               Noul Cod civil stabileşte două cazuri de răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia: răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie şi răspunderea comitenţilor pentru prepuşi. 
             Se impune observaţia că, dacă răspunderea pentru fapta proprie constituie principiul general al răspunderii juridice, înseamnă că răspunderea pentru fapta altuia în materie civilă nu poate avea decât un caracter derogator, de excepţie de la regulă.

luni, 16 iunie 2014

Cine l-a eliberat pe Miron Cozma?


"Cu o întârziere greu de explicat din punct de vedere logic, conducerea Companiei Naţionale a Huilei s-a decis să sesizeze justiţia în ceea ce priveşte ilegalitatea grevei minerilor din Valea Jiului. Şi, în premieră absolută, Judecă­toria din oraşul Petroşani a avut curajul să ia, în sfârşit, taurul de coarne şi să declare, conform prevederilor art. 35 din Legea conflictului de muncă, ilegalitatea grevei declanşate de ortaci, dispunând încetarea imediată a acesteia. La aflarea acestei ştiri, conflictul dintre LSMVJ – organizatoarea grevei – şi autorităţi a căpătat noi conotaţii. Oamenii lui Cozma critică vehement hotărârea justiţiei, acuzându-i pe judecătorii petroşeneni că au acţionat direct la ordinele telefonice venite de la Bucureşti.
Totuşi, dacă este să cumpănim lucrurile cu obiectivitate şi, mai ales, cu legea în mână, nu avem nici cel mai mic motiv să privim cu suspiciune verdictul magistraţilor. O asemenea situaţie cum este cea din Valea Jiului este reglementată cât se poate de clar prin Legea nr.15/1991 privind conflictele colective de muncă şi exercitarea dreptului la grevă. Respectând litera legii, magistraţii au considerat greva ilegală întrucât revendicările actuale ale ortacilor sunt complet diferite faţă de cele care au făcut obiectul conflictului de muncă conciliat în lunile august-septembrie 1998, ceea ce este în contradicţie totală cu prevederile art. 35 din legea mai sus amintită. Anul trecut, minerii cereau doar facilităţi economice şi rezolvarea unor grave probleme sociale. Astăzi, revendicările lor s‑au transformat într-un amalgam total, cu clare conotaţii politice. Mai mult chiar, cererile năucitoare ale lui Miron Cozma se schimbă de la o zi la alta. Să luăm doar un singur exemplu, revendicarea financiară, care în decurs de doar o săptămână a cunoscut nu mai puţin de trei variante. Mai întâi, s-au cerut câte 10000 de dolari pentru fiecare miner disponibilizat. „Tătuca” ortacilor a schimbat imediat macazul, cerând un salariu lunar în valoare de 500 dolari pentru fiecare miner fără loc de muncă, până la ieşirea la pensie a acestuia. Şi pentru ca tacâmul să fie complet, a urmat şi o a treia variantă: o pensie pe viaţă de 500 dolari, dintre care 400 dolari ar reprezenta, în calculele fostului profesor de matematică, pensia propriu-zisă, iar 100 – sporuri aferente. Să recunoaştem, nici nu ştii care din cele trei variante este mai aberantă, ţinând cont de realităţile socio-economice ale României de azi.
O altă încălcare a legii este abandonarea cu toptanul a minelor, neasigurându-se o treime din activitate, ca şi reluarea măsurilor necesare de siguranţă ce se impun la întreruperea activităţii în mină. Să mai amintim doar indiciile privind forţarea multora dintre mineri de a se declara, împotriva voinţei lor, solidari cu greviştii, totul culminând de altfel cu ameninţările făţişe ale celui care nu de mult se considera un al doilea Eminescu al românilor: „Cine nu este cu noi, este împotriva noastră! Celor care nu ne sprijină le vom lua toate drepturile! Să vedem cine vrea să-şi apere locul de muncă şi cine nu!”.
Iată, deci, doar câteva motive pentru care, în mod absolut just, greva ortacilor a fost declarată ilegală. Chiar dacă, o repet, acest lucru s-a întâmplat destul de târziu, CNH pierzând între timp câteva zeci bune de miliarde de lei, iar ortacii au trăit cu impresia că o altă mineriadă este din nou posibilă, crezând că forţa pumnului face legea în România. Alte aprinse polemici s-au purtat şi pe tema deplasării minerilor la Bucureşti. M-au surprins, mai ales, afirmaţiile domnului deputat Adrian Năstase: „În orice caz, a nu permite minerilor să se deplaseze dintr-un loc în altul, în timpul unei greve – aşa cum de altfel se întâmplă peste tot în lume – nu este democratic”. Îmi pare sincer rău, dar nu văd în nici un caz de ce ar fi necesar ca 20.000 de mineri „înfierbântaţi” de discursurile belicoase ale lui Miron Cozma să vină la Bucureşti, mai ales ţinând cont – nu se poate altfel – de sângeroasele precedente existente. În această conjunctură, măsurile de precauţie – ci, atenţie, nu de represiune! – luate de forţele de ordine şi de ministerul Transporturilor mi se par cât se poate de raţionale. Cum altfel ar trebui procedat când chiar „Atotputernicul” din Valea Jiului se răţoieşte la toată lumea că nu este un simplu lider sindical ci, ţineţi-vă bine „un conducător de oşti”. În aceste condiţii, mai poate fi oare vorba doar de o banală grevă? Nu prea cred.
Este clar, minerii nu sunt în nici un caz aşteptaţi la Bucureşti. În afara unuia singur, care este nu doar aşteptat, ci chiar invitat, rugat, somat. Este drept, de procurori şi judecători. Iar aceste călduroase invitaţii nu vin doar din Bucureşti, ci şi din alte oraşe, de pe unde Miron Cozma şi-a împrăştiat sumedenia de procese penale ce i-au fost intentate. Şi care continuă să fie tratate în acelaşi stil inconfundabil, adică cu un sictir total. Poate că, dacă tot este domnia sa un neînfricat „conducător de oşti”, ar trebui să se prezinte frumuşel şi la procesele pe care le are, pentru a privi adevărul în faţă. Curaj nu trebuie să ai doar atunci când în spatele tău se află 20.000 ortaci manipulaţi şi dezlănţuiţi.
Justiţia a considerat greva minerilor din Valea Jiului ca fiind ilegală. Vinovaţi de haosul social din ţară nu au fost minerii, nici patronatul, nici măcar Miron Cozma. Vinovaţi au fost cei care l-au eliberat, în pofida literei legii, pe liderul minerilor."

 
Adevărul – 20 ianuarie 1999
 


vineri, 13 iunie 2014

Judecarea celui de-al doilea dosar privind evenimentele din 13 iunie 1990 – Partea a III-a


Consecinţe ale evenimentelor din 13 iunie 1990

 „Imediat după evenimente şi până în zilele de acum, ex-preşedintele Iliescu a considerat normal ce s-a întâmplat în 14-15 iunie (vorbind, cel mult, de unele „excese” pe care a încercat totuşi să le justifice). Fostul şef al statului persista în a da vina pe evenimentele din 13 iunie, refuzând însă să recunoască faptul că ele au fost provocate tot de către puterea politică, prin violenţa cu care „s-a curăţat” Piaţa Universităţii. Şi apoi prin violenţa gratuită a forţelor de ordine contra manifestanţilor, luaţi la bătaie din senin, provocaţi să riposteze, Piaţa Universităţii era blocată cu maşini, ceea ce înşişi unii generali consideraseră o greşeală. Fusese o provocare clară. Se ştie apoi de înregistrarea convorbirii dintre generalii Chiţac şi Diamandescu, despre incendierea maşinilor, „aşa cum a fost înţelegerea cu domnul preşedinte”. Responsabili în egală măsură cu preşedintele Iliescu sunt conducătorii de atunci ai TVR, Emanoil Valeriu şi Răzvan Theodorescu, care, pe lângă lansarea unor apeluri aberante la „apărarea” Televiziunii, au oprit în mod nejustificat emisia (cum nu se întâmplase în decembrie 1989, deşi se trăgea chiar de pe culoarele instituţiei), ceea ce, conform declaraţiei tuturor liderilor minerilor implicaţi, a fost determinant pentru venirea lor la Bucureşti. Semnificativ este faptul că printre cei vânaţi s-au numărat şi foştii deţinuţi politici.
Mulţi dintre cei care au suferit – persoane şi instituţii – au făcut plângeri la Procuratură, unii dintre ei cu date concrete şi nume de agresori, dar ele au rămas fără urmări. Mult timp au fost şicanate ori chiar judecate tot victimele. Şi, pentru că le-a scos din cauză, pe atunci judecătorul Corneliu Turianu a fost demis de către PDSR din funcţia de preşedinte al TMB” (Roxana Iordache, 13-15 iunie 1990, o pată în istoria României, în „România Liberă”, iunie 1999). 

Având în vedere tocmai aceste împrejurări sus-menţionate, Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia I penală, a pronunţat la 29 ianuarie 1991 sentinţa. Cinci inculpaţi au fost achitaţi în totalitate. Nu s-a putut proba în cazul lor nici distrugerea în paguba avutului obştesc, nici pătrunderea fără drept, nici ultrajul şi nici ultrajul contra bunelor moravuri. Mai mult: nici unul din cei cinci nu a putut fi dovedit ca fiind prezent pe 13 iunie la Televiziune! Ceilalţi şase inculpaţi au fost, de asemenea, achitaţi pentru infracţiunea de distrugere în paguba avutului obştesc, dar, reţinându-se că au pătruns fără drept în sediul unei instituţii publice ori că au tulburat ordinea şi liniştea publică, au fost condamnaţi la pedepse variind între 2 şi 6 luni închisoare, dispunându-se totodată suspendarea condiţionată a executării acestora, iar pentru faptele comise de minori instanţa a restituit cauza procurorului spre a lua măsuri de încadrare a acestora într-o muncă sau într-o formă de învăţământ.
A se citi şi:

joi, 12 iunie 2014

Judecarea celui de-al doilea dosar privind evenimentele din 13 iunie 1990 - Partea a II-a


 
Sentinţa
 
„Dosarul nr. 1448/1990, care cuprinde cel de-al doilea lot al evenimentelor din 13-15 iunie 1990, a fost cel care a intrat ultimul pe rolul Secţiei I penală a Tribunalului Municipiului Bucureşti. Cu toate acestea, este primul care ajunge la final. Aceasta se datorează felului în care au fost conduse dezbaterile de către completul de judecată – prezidat de dl. Corneliu Turianu şi judecător dna. Magdalena Dumitru – cu discernământ şi operativitate, aceasta din urmă dovedită şi prin disjungerea cauzei pentru un număr de 14 inculpaţi, trimişi greşit în faţa Tribunalului, deoarece infracţiunile ce li se puneau în sarcină erau de competenţa judecătoriei de sector” (Şerban Popa, Ne păstrăm în continuare speranţa, în „Dreptatea” din 9 noiembrie 1990). 

„În acest timp, unii începeau să strâmbe din nas, constatând că “gluma” lui Turianu se îngroşase şi moftul cu scoaterea cătuşelor începe să miroasă a Justiţie, de fapt a judecător independent.
În faţa fermităţii completului de judecată, procurorii încep să dea încet, încet înapoi. Numai televiziunea se ţine băţoasă pe poziţie, jurista acestei instituţii naţionale cerând cu insistenţă ca inculpaţii, chiar dacă nu li s-a dovedit vinovăţia, “barem să plătească geamurile sparte” (Simion Buia jr., Inculpaţii din 13…, în “România liberă” din 24 ianuarie 1991). 

„Acest dosar este judecat de completul prezidat de către preşedintele Secţiei I penală, domnul Corneliu Turianu care, chiar la primul termen de judecată în şedinţa publică din 29.10.1990, dispune punerea în libertate a tuturor inculpaţilor, iar ca dovadă că totuşi mai sunt printre oameni şi oameni, roagă pe cei ce-i escortează să le descătuşeze mâinile arestaţilor. Apreciind că până la 7.01.1991, dată la care a fost fixată penultima şedinţă de judecată, cercetarea judecătorească a decurs normal graţie completului de judecată condus de preşedintele secţiei mai sus amintit, nu am considerat necesar a prezenta unele aspecte deficitare de ordin procedural inerente fiind oricărui început de anchetă judecătorească” (Şerban Popa, Ne păstrăm în continuare speranţa, în „Dreptatea” din 9 noiembrie 1990). 

Şi, în sfârşit, a venit şi clipa mult aşteptată: sentinţa pronunţată la 28 ianuarie 1991 de Secţia 1 penală a Tribunalului Municipiului Bucureşti. Iată pe scurt cuprinsul ei:
„Cei trei inculpaţi, pentru care Procuratura a cerut achitarea integrală, Almăşan Ion Dan, Broască Constantin şi Toma Florian, au fost achitaţi pentru toate infracţiunile ce li se puseseră în sarcină, în baza art.11 pct.2 lit., raportat la art.10 lit.c) din Codul de procedură penală. Pe acelaşi temei, au mai fost integral achitaţi Lungu Gheorghe şi Mistreanu Mihai, acesta din urmă fiind unul din cei pentru care a fost nevoie de mai multe adrese ale Tribunalului pentru ca locul de deţinere (Secţia 11 Poliţie) să binevoiască a-i da drumul, atunci când instanţa dispusese punerea sa în libertate. În aceeaşi situaţie s-a găsit, dar cu un alt loc de detenţie – Penitenciarul Jilava – şi inculpata Mustaţă Ujică Tamara, care însă a fost găsită vinovată de infracţiunea de pătrundere fără drept în sediul unei instituţii publice, fiind condamnată la 6 luni închisoare. Aceeaşi pedeapsă a fost pronunţată şi pentru Rădulescu Stelica şi pentru aceeaşi infracţiune, ambele fiind achitate pentru celelalte învinuiri: distrugere în paguba avutului obştesc, ultraj şi ultraj contra bunurilor moravuri şi tulburarea liniştii publice. Inculpaţii Marin Gheorghe şi Nicu Costel au fost găsiţi vinovaţi, în afară de aceeaşi infracţiune, pentru care au primit tot câte 6 luni de închisoare, şi de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, pentru care li s-a aplicat câte 2 luni de închisoare (primul dintre ei a mai primit 6 luni şi pentru infracţiunea de ultraj) urmând să execute pedeapsa cea mai grea, adică 6 luni închisoare. În acelaşi timp însă, în temeiul art.81 Cod penal, instanţa a dispus suspendarea executării pedepsei, condiţionat, pentru toţi cei condamnaţi (…). În privinţa minorilor Lambru Dumitru şi Dobre Marian, Tribunalul i-a achitat de învinuirea de distrugere în dauna avutului obştesc, iar pentru infracţiunea de ultraj, pătrundere fără drept şi ultraj, contra bunelor moravuri şi tulburare a liniştii publice, le-a înaintat dosarul Procuraturii în scopul de a-i încadra într-o muncă sau formă de învăţământ, cu încredinţarea lor colectivelor respective. Rezultă, în concluzie, că nici unul dintre inculpaţi nu va mai avea de executat vreo pedeapsă. Şi aşa au stat destul într-o detenţie nemeritată, pentru care cei achitaţi sunt în drept şi datori chiar să ceară reparaţiile necesare de la cei răspunzători, conform prevederilor legale. Nu este sub nici un motiv cazul să renunţe la acest drept din slăbiciune, din îngăduinţă sau comoditate. Ei nu au avut parte de nici una din ele şi nici măcar de a fi trataţi în respectul legii.
Un cuvânt în plus pentru înaltul profesionalism şi lecţia de practică judiciară pe care a oferit-o completul de judecată compus din domnul preşedinte Corneliu Turianu şi doamna judecător Magdalena Dumitru. O dorim urmată de toate forurile de judecată şi în toate cazurile” (Ioan Frâncu, Punctul final în al treilea proces al „Golanilor”, în „Dreptatea” din 6 februarie 1991).

miercuri, 11 iunie 2014

Judecarea celui de-al doilea dosar privind evenimentele din 13 iunie 1990 - Partea I


Primul termen de judecată


 „Constanţi poziţiei noastre că în sala Tribunalului trebuie să dăm dovadă de un deosebit respect faţă de instanţă, ţinând cont de solemnitatea desfăşurării unei şedinţe de judecată, nu împărtăşim părerea că într-o asemenea sală este loc şi pentru aplauze furtunoase. Reporterul, cu toate că este de felul său sobru, în sufletul său a aplaudat măsurile dispuse de către completul de judecată condus de un magistrat de înaltă marcă dl. Corneliu Turianu, care, într-o ţinută aleasă, făcând dovada cunoaşterii în cele mai mici amănunte a dosarului, a luat măsuri legale, dar şi umane. Este o plăcută surpriză modul în care s-a desfăşurat prima şedinţă a acestui dosar. Preşedintele completului a dispus ca măcar în faţa Tribunalului inculpaţii să nu poarte cătuşe. Cererile avocaţilor au fost examinate cu cea mai mare grijă şi admise, în consecinţă, în totalitate. S-a dispus punerea în libertate a tuturor acestor [prizonieri de conştiinţă]…” (Simion Buia jr., Aplauze sub cupola Palatului de Justiţie, în  „România Liberă” din 1 noiembrie 1990).

 „La termenul de 5 noiembrie, în dosarul nr. 1448/1990, privind al doilea lot al celor anchetaţi pentru comiterea de infracţiuni în legătură cu  evenimentele din 13 iunie, aflat spre rezolvare la Tribunalul Municipiului Bucureşti – dat fiind timpul scurs de la termenul din 29 octombrie, când a fost decisă încetarea provizorie a măsurii de arestare a celor anchetaţi – era de  presupus ca toţi cei arestaţi să fi fost eliberaţi. Cu toate acestea, trei dintre prizonieri nu beneficiază încă de măsura dispusă de către Tribunal. Este vorba de April Popescu, Mihai Mistreanu şi Tamara Mustaţă. În cazul primilor doi, poliţia a ignorat pur şi simplu adresa Tribunalului prin care i se făcea cunoscută încetarea provizorie a măsurii de arestare, iar în cel de al treilea caz a fost adusă în instanţă în aceeaşi ţinută [specifică]. În faţa acestor acte scandaloase, preşedintele completului de judecată, domnul Corneliu Turianu, a dispus sesizarea Procuraturii Militare pentru a o obliga să intervină. Ne solidarizăm necondiţionat cu măsura întreprinsă de instanţă deoarece considerăm că abuzurile au durat şi aşa prea mult, iar cei vinovaţi de comiterea lor trebuie aduşi ei înşişi în faţa legii” (Ion Frâncu, Eliberaţi neeliberaţii - Cum este posibil să fie (încă) ignorată decizia unui magistrat, în „Dreptatea” din 9 ianuarie 1990).

 În final, instanţa a constatat că cei puşi în libertate încă se mai află în stare de arest – unii la circa de Poliţie, alţii la Penitenciarul Jilava –, la baza reţinerii neaflându-se nici un mandat, fapt ce constituie infracţiunea de reţinere ilegală!… Înainte de suspendarea şedinţei, preşedintele completului a dispus sesizarea Procuraturii Militare pentru reţinerea ilegală a inculpaţilor, cu atât mai mult cu cât termenul de punere în libertate a fost depăşit de mult. Mai mult chiar, problema a fost percepută şi dintr-un alt punct de vedere, cât se poate de just, acela al ignorării deciziei unui magistrat după principiul mioritic „Câinele latră, noi ne vedem de ale noastre”.

sâmbătă, 31 mai 2014

LIMITELE EXERCITĂRII LIBERTĂŢII DE EXPRIMARE PRIN PRESĂ

 

Potrivit art.10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale încorporată dreptului intern (conform art.11 alin.2 din Constituţia României), fiind ratificată de România prin Legea nr.30/1994, exerciţiul libertăţii de exprimare ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supus unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, dacă constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru protecţia moralei, reputaţiei sau drepturilor altuia.
În aplicarea acestui text, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului afirmă că aria limitării (restricţiilor) adusă de un stat libertăţii de exprimare este determinată de îndeplinirea a trei condiţii cumulative: a) să fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenţiei; c) să fie necesare, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop. Sintagma „prevăzută de lege” circumscrie, în concepţia jurisprudenţei Curţii Europene, existenţa în dreptul intern a unei dispoziţii normative restrictive, conformă Convenţiei. Legitimitatea scopului unei asemenea dispoziţii este apreciată prin prisma ideii de protecţie „a moralei, reputaţiei sau drepturilor altuia”, ca valori enumerate limitativ în paragraful 2 al art.10. În sfârşit, sub raportul necesităţii, restricţia adusă libertăţii de exprimare trebuie să răspundă unei „nevoi sociale imperioase”, utile „bunei funcţionări a unei societăţi democratice”. Aprecierea în concret a necesităţii se realizează „de la caz la caz, luându-se în considerare toate circumstanţele cauzei”.
Practica judecătorească, inclusiv jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, este constantă în sensul că limitele criticii acceptabile care dă expresie libertăţii presei sunt mai largi în privinţa politicienilor şi demnitarilor decât în cazul cetăţenilor obişnuiţi. Spre deosebire de cei din urmă, politicienii trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a fiecărei fapte, gest sau atitudine atât din partea jurnaliştilor, cât şi din partea marelui public.

duminică, 18 mai 2014

Justiţia, un show penal

fragment din interviul acordat cotidianului Evenimentul Zilei
(consemnat de Robert Turcescu)

‑ Cum se pedepseşte în România, domnule Turianu? Sistemul juridic românesc pedepseşte pe toată lumea la fel sau există, vorba lui Orwell, „unii mai egali decât alţii”?
‑ Aşa cum e construit, Codul penal e egal pentru toată lumea, e adresat tuturor muritorilor care se supun exigenţelor sale. Cum se aplică în practică, e cu totul altceva... E şi o aplicare subiectivă, dar şi una obiectivă. De pildă, în raport cu ceea ce a făcut fiecare, cu persoana şi antecedentele lor, doi oameni care comit aceeaşi faptă iau pedepse diferite. De aceea, Codul penal lasă o marjă „de la doi ani la cinci ani”, să spunem, în care judecătorul aplică pedeapsa. Asta e ceva normal, anormal este să te pomeneşti că pentru o faptă de o gravitate deosebită e aplicată o pedeapsă derizorie. Şi lumea nu‑şi explică de ce... Ei, aici se presupune că intervine, câteodată, o imixtiune din afară, o ingerinţă politică. Dar este posibil, şi eu sunt dispus să cred asta, că judecătorul n-are pregătirea necesară. Nu e obligatoriu să fie o ingerinţă politică.
‑ Avem judecători slab antrenaţi?
‑ Nu spun că sunt slab antrenaţi, spun că nu au stagiu, sunt numiţi direct de pe băncile facultăţii la cele mai înalte instanţe.
‑ Cât ar trebui să treacă pentru a ocupa astfel de poziţii?
‑ Legea de organizare judecătorească fixează nişte termene concrete pentru un judecător care-şi face stagiatura, pentru un judecător care lucrează la judecătorie, şapte sau zece ani pentru unul care e la Curtea de Apel, pentru Curtea Supremă de Justiţie se cere o anumită vechime... Or, aceste termene nu sunt respectate, se pătrunde cu aşa-zisa suplinire de termene, cu derogările date, aşa în neştire. Şi vă daţi seama că un judecător abia ieşit de pe băncile facultăţii, pus acolo pe podiumul din sala de judecată, se simte un fel de Dumnezeu, uită de sine.
‑ Poate e o criză a sistemului, oamenii cu experienţă părăsesc activitatea de judecător, se fac avocaţi...
‑ Imediat după Revoluţie s‑a încercat schimbarea bruscă a sistemului judiciar dând afară judecătorii profesionişti. Ca urmare, au rămas în justiţie foarte puţini din „vechea gardă”, de la care aveai ce învăţa. Au apărut tineri judecători lipsiţi, se vede, de experienţă. După mine, un judecător, pentru a-şi duce la îndeplinire această misiune, ar trebui să facă un stagiu obligatoriu în avocatură. Cel puţin trei ani, pentru a lua contact cu instanţele. Încă de pe băncile facultăţii cam ştii ce va deveni un student: judecător, procuror, funcţie şi de temperament şi de modul de gândire... Treburile acestea la noi se neglijează, se ia cu lopata, să umplem golul ăla sau ăla. În alte ţări, în cele două Germanii, bunăoară au hotărât ca, preţ de câteva luni, să nu mai funcţioneze justiţia şi au luat fiecare magistrat în parte să vadă ce-a făcut, cum e dotat, dacă îi place munca pe care-o face... În timp s-au umplut instanţele cu profesionişti, încet-încet. Nu se poate hei-rupism în materia asta şi nu creăm noi justiţia. Dar la noi, miniştrii de resort, mulţi dintre ei accidente ale justiţiei, vin cu fel de fel de inovaţii. Dacă observaţi, de la fiecare porneşte justiţia, ca şi cum până la ei era haos ori nu era nimic.
‑ E deja foarte răspândită impresia că, dacă ai bani, în momentul de faţă, scapi de braţul lung al legii. Mai mult, oameni care fură un ou stau doi ani la puşcărie, iar cei care devalizează bănci furând miliarde stau câteva luni şi ies pe caz de boală. Încrederea populaţiei în justiţie e la cota de avarie, domnule Turianu.
‑ Am practicat meseria de judecător 30 de ani şi dacă, în urmă cu ceva vreme, îi spuneai unuia că e corupt sau că planează asupra lui nişte suspiciuni, dom’le, se îngălbenea, făcea icter. Acum am discutat cu un tip şi mi-a spus, detaşat, „Şi care-i problema?!”. Deci te lasă fără replică... Dar eu nu zic totuşi că în justiţie totul se rezolvă acum cu bani. Să nu pornim de la câteva uscături care există în orice sistem, vă rog să mă credeţi. În mare, în corpul judecătoresc nu cred că banul joacă un rol atât de mare. Nenorocirea e că au venit în el oameni din alte profesii, nu cei mai buni pentru a fi judecători. Au venit oameni care, de obicei, au fost daţi afară din sistemul lor, mulţi miliţieni, domnule, care n-au practicat înainte nici avocatură, nici justiţie, dar care în conjunctura asta au umplut tribunalele ocupând posturi de judecători.
‑ Mai avem o problemă: e din ce în ce mai evidentă lipsa colaborării între poliţie, Parchet şi judecători.
‑ Ştiţi de ce? Pentru că între „capii” acestor instituţii există un război, un război declarat.
‑ Care e miza, pentru ce se bat?
‑ Pentru cine e mai puternic se bat, şi se comportă ca nişte copii. De fapt, se joacă cu un sistem care ar trebui să fie de temut. Ştiţi cât îi trebuie unui poliţist să depisteze un drogat şi filiera? Luni de zile! Şi, după ce-l prinde, vine un procuror şi zice: „Dom’le nu-i bine, că n-a semnat în stânga paginii, a semnat în dreapta!”, ca să-i dea una peste nas că ăla nu cunoaşte Dreptul. Sunt poliţe plătite nu numai în dispreţul legii, dar şi al omului de rând care şade cu gura căscată privind acest război. Mai nou, el se duce şi în plan mediatic, cam toate marile arestări se fac televizat, cu bliţuri cu reflectoare... Păi, e normal aşa ceva?! Nu-i normal, munca de justiţie e o muncă tăcută, chiar dacă, de fapt, sub ideea de justiţie e un om. Dar omul acela, personalitatea lui, trebuie să stea, în cazul judecătorului, spre exemplu, înăuntrul acelei robe.
‑ Românul crede că a merge să-ţi cauţi dreptatea în justiţie e un proces anevoios în urma căruia, de multe ori, nu rezolvi nimic. Când se va schimba acest mod de a privi lupta în instanţă?
‑ Atunci când judecătorul va avea cu adevărat muncă de judecată şi nu ca acum, 80 de dosare pe zi de lucru. Atunci când va lucra calitativ, nu cantitativ. Judecătorul nu e pompier, trebuie lăsat să judece.
‑ Optzeci de dosare pe zi de lucru?!
‑ Da, judecătorul intră în şedinţă de vreo două ori pe săptămână, cu vreo 80 de dosare. Împărţiţi şi dumneavoastră 80 de dosare la o perioadă de lucru de 6-8 ore şi aflaţi cât timp e afectat fiecăruia. Eu am făcut o propunere să se revină la completul de judecată de doi sau trei judecători... S-a lăsat pe umerii unui judecător, şi ăla stagiar, întreaga muncă de judecată şi nu e bine. Ori, când sunt doi judecători, unul dintre ei îl completează pe celălalt...
‑ Aţi fost judecător 30 de ani... probabil că aţi judecat mii de speţe. Dormiţi liniştit gândindu-vă la sentinţele pe care le-aţi dat, domnule Turianu?
‑ Nu mi-e ruşine de soluţiile pe care le-am dat în aceşti ani şi răspund pentru ele.
Dorm liniştit când mă gândesc la hotărârile pe care le-am pronunţat, domnule...

joi, 24 aprilie 2014

Recursul extraordinar sovietic, din nou la modă


Discurs parlamentar
 
"Deunăzi am primit o scrisoare de la Vicariatul General Greco-Catolic Ucrainian din Rădăuţi. Da, într-adevăr, aţi ghicit! Este vorba tot despre un lăcaş de cult disputat. Numai că ceea ce m-a frapat – şi ar trebui să vă frapeze şi pe dvs. – este faptul că faimosul recurs în anulare începe să fie folosit peste tot. Încă puţin şi domnul procuror general va promova recurs în anulare şi împotriva alcătuirii echipei naţionale de fotbal a celuilalt general, Puiu Iordănescu! Şi-atunci, am greşit cu ceva când am afirmat că respingerea propunerii de eliminare din cod a recursului în anulare va însemna că acest instrument periculos, recursul special în materie civilă, substitut al teribilului recurs extraordinar de tip stalinist va prolifera nestânjenit? De fapt, de ce m-aş minuna domnilor când un coleg senator traduce enunţul leninist „Legalitatea este una de la Kaluga la Kazan” prin „Legalitatea e una de la Caligula la Cazan”!!!
Dar să revenim la scrisoare. Printr-o hotărâre definitivă a Curţii de Apel Suceava, un lăcaş de cult din Câmpulung Moldovenesc a fost redat enoriaşilor greco-catolici. Dar dl. procuror general scrofulos la datorie, atacă din oficiu cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârea judecătorească irevocabilă de retrocedare. Pe motiv, păi cum altfel, că instanţa ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti!
Iată, domnilor colegi, că degeaba am pedalat unii dintre noi că recursul în anulare se va toci cât de mult va fi folosit în problema caselor naţionalizate. Nu, domnilor! Recursul în anulare – acum, rămas în picioare în urma votului din Senat – din motive de care, înţelegeţi-mă, nu mai vreau să-mi amintesc – este folosit la ce te gândeşti şi mai ales la ce nu te gândeşti. Dar, asta e!
Acum, că tot i-a rămas procurorului general asul în mânecă, trebuie să-l folosească. Să trecem însă şi peste asta. Numai că, pronunţându-se asupra recursului în anulare referitor la retrocedarea aceluiaşi lăcaş de cult, Curtea Supremă de Justiţie scrie negru pe alb, citez:
„Este adevărat că, prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, Decretul nr. 358/1948 (privind stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic – n.n.) a fost abrogat, însă această împrejurare nu este de natură a stinge dreptul de proprietate al statului, care s-a constituit pe baza unui act normativ în vigoare la acea dată... În consecinţă, în speţă, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti s-a concretizat prin aceea că cele două instanţe au cenzurat un act de guvernământ – atenţie! –, retrocedând imobilele din litigiu, retrocedare care nu poate fi făcută decât tot printr-un act normativ ce intră în sfera de atribuţii a Parlamentului” (n.n.).
Cât se poate de corect! Problema, deci, este una pur juridică vizând în esenţă şi exclusiv regimul de proprietate. Nu poate nega nimeni acest lucru. Până şi Legea Cultelor, nr. 177/1948, stipulează în mod expres că „averea cultelor dispărute ori a căror recunoaştere a fost retrasă revine Statului”.
Deci, STATUL, domnilor, este proprietarul acestor lăcaşuri de cult, nu enoriaşii şi cu atât mai puţin capii celorlalte culte religioase, care capi nu fac decât să imagineze ori să întreţină reale stări conflictuale. Şi cum comisiile mixte formate din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, instituite prin Decretul-lege nr. 126/1990, au fost sublime dar au lipsit cu desăvârşire, nu era datoria Statului, cel căruia i-a revenit proprietatea să rezolve problema?
Sigur că da! Numai că în Parlamentul României, când s-a ajuns la elaborarea respectivului act normativ, s-au auzit destule voci „constructive” care au spus: „Mai lăsaţi-ne în pace, că noi nu ne ocupăm de treburi bisericeşti”! Şi uite aşa bălmăjim legile, jucându-ne cu cartelele de vot, de parcă am da cu banul. Când ne aflăm în sală, bineînţeles !
În încheiere, sper să nu fi cobit în ceea ce priveşte echipa naţională de fotbal, dar de la recursul în anulare – cum, zic eu, încercai să vă demonstrez – te poţi aştepta la orice ! După cum la orice te poţi aştepta şi de la cei chemaţi să judece aceste recursuri „speciale” – adică comploturile, pardon, completele de la Curtea Supremă de Justiţie – care, miram-aş, să n-o întoarcă după cum bate vântul. Doamne fereşte !"

(Monitorul Oficial nr. 13 din 16 iulie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

marți, 22 aprilie 2014

Recursul extraordinar – cale de atac nocivă şi inutilă

 
Discurs parlamentar

Domnilor senatori,
A existat un individ, acum aud că-l clonează, individul acesta clonat se numea Lenin, şi Lenin acesta a inventat un principiu de drept: „legalitatea este aceeaşi de la Kaluga la Kazan” şi în baza acestui principiu de drept a înfiinţat recursul extraordinar. În 1993, legiuitorul român, bravo lui cine a fost de data asta, a scos din Codul de procedură acest nociv recurs extraordinar. Ca urmare, ce să facă procurorii noştri, că au rămas fără jucăria recursului extraordinar şi nu mai puteau să apeleze nici la celelalte două căi de atac, revizuirea şi contestaţia în anulare. Atunci hai să înfiinţăm noi o „nouă” cale extraordinară de atac care se numeşte recurs în anulare. Pe scurt, partea se judecă la judecătorie, de la judecătorie se face apel, de la apel se face recurs şi, când răsuflă omul uşurat că a terminat, se vrea acum să se vină cu recursul în anulare, care să poată fi declanşat pentru – culmea! – două motive care există deja în Codul de procedură civilă. Problema caselor naţionalizate nu reprezintă un motiv, un argument juridic. Asta a invocat domnul procuror general, din păcate un om deştept dar care acum şi-a rupt gâtul, astfel că dacă nu insista cu motivul caselor naţionalizate, nu puteam eu să vă conving pe dumneavoastră că nu trebuie să existe recurs în anulare. Problema caselor naţionalizate reprezintă pretextul acestei căi nocive de atac, căci alta este atribuţia procurorilor în materie civilă. Vă rog să reţineţi că în materie penală există recurs în anulare şi trebuie să existe.
În materie penală, un om nevinovat, condamnat peste 20 de ani, dacă se dovedeşte că altul este asasinul, trebuie să iasă din puşcărie, dar în materie civilă, domnii mei, soluţiile instanţelor judecătoreşti pot fi controlate de procuror numai când este vorba de minori şi interzişi. Păi, dacă este vorba de minori şi interzişi, ce caută domnul procuror în probleme de case naţionalizate, de spaţiu locativ, de... asta este problema. Deci nu vă temeţi că în lipsa „recursului în anulare” a rămas Codul de procedură civilă văduv. Există această cale de atac, numai că se numeşte revizuire şi contestaţie în anulare. Să le menţinem şi să înlăturăm recursul în anulare.

(Monitorul Oficial nr. 122 din 9 iulie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

luni, 14 aprilie 2014

Ultraj prin presă nu există



Ameninţarea de către un ziarist a unui demnitar cu un rău, cum ar fi: darea publicităţii de către ziarist a rezultatului demersului jurnalistic, ar putea atrage răspunderea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de „ultraj prin presă”. Altfel spus, se pune problema de a şti dacă în principiu ameninţarea ori ultrajul ar putea fi săvârşite prin presă.
Potrivit art.206 din Codul penal, „(1)Fapta de a ameninta o persoana cu savarsirea unei infractiuni sau a unei fapte pagubitoare indreptate impotriva sa ori a altei persoane, daca este de natura sa ii produca o stare de temere, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda, fara ca pedeapsa aplicata sa poata depasi sanctiunea prevazuta de lege pentru infractiunea care a format obiectul amenintarii.
(2)Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate.
Definind infracţiunea de ultraj, art.257 din Codul penal se exprimă în felul următor: „Amenintarea savarsita nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directa, lovirea sau alte violente, vatamarea corporala, lovirile sau vatamarile cauzatoare de moarte ori omorul savarsite impotriva unui functionar public care indeplineste o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat, aflat in exercitarea atributiilor de serviciu sau in legatura cu exercitarea acestor atributii, se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru acea infractiune, ale carei limite speciale se majoreaza cu o treime.
Deci, săvârşirea trebuie să aibă loc nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă. Ameninţarea se săvârşeşte nemijlocit atunci când se produce în prezenţa fizică a funcţionarului ultragiat. Ea se săvârşeşte prin mijloace de comunicare directă în situaţii echivalente prezenţei fizice, adică prin mijloace de a comunica direct şi exclusiv cu funcţionarul, cum ar fi telefonul, telegrama, scrisorile. În esenţă, infracţiunea de ultraj implică un contact direct între făptuitor şi victimă – funcţionarul lezat. Acest contact se realizează prin prezenţa ambelor părţi în momentul fierbinte al săvârşirii faptei şi prin adresarea ameninţării direct funcţionarului. El se mai poate realiza şi printr-o comunicare directă a acestor cuvinte de către făptuitor printr-unul dintre mijloacele – telefon, telegramă, scrisoare – de natură a limita contactul numai la cele două persoane. În acest mod şi numai în acest mod poate avea loc săvârşirea infracţiunii de ultraj.
Dar cuvintele scrise în presă – oricare ar fi acestea – nu implică nici prezenţa ambelor părţi, nici adresarea directă de către ziarist către funcţionar a ameninţării şi nici comunicarea acesteia printr-un mijloc care să creeze un contact limitat la cele două persoane. Presa se caracterizează tocmai prin difuzarea ei masei de cititori. Ea nu este ca telefonul, scrisoarea, telegrama, un mijloc de comunicare între două persoane, ci un mijloc de informare a unei mulţimi de cititori. Este cu totul altceva decât acel mijloc de comunicare directă la care se referă art. 257 din Codul penal. Ceea ce înseamnă că atât infracţiunea de ultraj, cât și cea de amenințare nu se pot săvârşi prin presă.
În această situaţie – a incompatibilităţii dintre condiţiile cerute de legea penală pentru existenţa infracţiunilor de ultraj ori de ameninţare şi posibilitatea săvârşirii acestor infracţiuni prin presă – nici când nu va putea fi adus un jurnalist în faţa instanţei penale pentru ameninţare ori ultraj „prin presă” aşa cum, nici până în prezent, în practica instanţelor judecătoreşti, nu este cunoscut vreun caz de condamnare pentru astfel de infracţiuni săvârşite prin presă. Un asemenea caz, dacă ar fi existat, ar fi nesocotit şi litera şi spiritul textului incriminator.

 

sâmbătă, 12 aprilie 2014

Unele „mişculaţii” financiare ale Parlamentului


Discurs parlamentar

„Deunăzi s-a făcut o tentativă de reincludere pe ordinea de zi a iniţiativei legislative privind stabilirea coeficienţilor de salarizare a personalului bugetar, în categoria cărora intră corectări salariale, printre care se numără şi parlamentarii din Senat şi Camera Deputaţilor.
Ceea ce m-a frapat de la bun început a fost atmosfera de şuşoteală, practic de clandestinitate prin care au înţeles unii dintre noi să susţină această iniţiativă, de parcă ar fi vorba de cine ştie ce mare secret de stat pe care nu trebuie să-l afle nimeni.
Eu unul, vă spun sincer, nu înţeleg care este baiul, de ce trebuie să ne ascundem şi, mai ales, de cine? De presă, de electorat? Din contră, această „blătuire” legislativă nu poate decât să dăuneze imaginii publice a Parlamentului României.
Lucrurile sunt cât se poate de clare, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe senatori. Şi, cu toate acestea, am auzit niscai voci care, din băncile Senatului, au anunţat indignaţi că se opun „îmbuibării” salariale, de parcă respectivii colegi au fost loviţi brusc de sindromul masochismului patriotard.
Şi nu mă pot opri să fac o paralelă cu cazul preşedintelui cubanez Fidel Castro, care, aflat în vizită oficială undeva în Vest, a tras la cel mai luxos hotel, în schimb, coborând la prânz spre a servi masa, a cerut chelnerilor – fireşte, zâmbind bliţurilor – „fasole fără cârnaţi, că sunt venit pe banii bravului popor cubanez”. Aşa că mai încet cu această falsă „mândrie patriotică”, pentru că, să fiţi siguri, domnilor, nu ne aude nimeni.
Şi atunci, unde este „îmbuibeala”? Este clar că această situaţie, această păguboasă aparenţă, se datorează de fapt inovaţiilor făcute de cei care au întocmit şi au votat Regulamentul Camerei Deputaţilor. Pentru că nu are nici un rost să ne ascundem după degete, s-o spunem limpede: îngrijorarea presei şi a opiniei publice, faţă de unele posibile „mişculaţii” financiare ale parlamentarilor, se datorează exclusiv politicii de forfetare practicată de Camera Deputaţilor.
Presa a tras un cât se poate de bine venit semnal de alarmă privind acest inedit aspect, dar nu a ştiut că, de această plată în devălmăşie, beneficiază doar colegii deputaţi. Concret. Eu, ca senator, primesc doar salariul la care mă refeream. Restul plăţilor, privind chiria Biroului senatorial şi salarizarea dactilografei, a şoferului şi a şefului de cabinet şi – când este cazul – plata hotelului, le face direct Senatul. În cealaltă Cameră, lucrurile stau cu totul altfel. I se pun deputatului în braţe nişte milioane, nu ştiu exact câte, şi se descurcă omul cum poate; îşi plăteşte singur hotelul şi se achită şi faţă de subordonaţi. De aici şi posibilitatea de a se mai merge la „mica înţelegere”, de a mai locui la rude, de a-şi mai angaja vreo nepoată drept dactilografă, ginerele pe post de şofer şi nevasta şef de cabinet. Aceasta, subliniez, în cazul în care semnalele apărute în presă sunt veridice.
Deci, lucrurile stau cu totul altfel în cele două Camere. Şi, deşi este clar în favoarea cui, iată că, în timp ce la deputaţi respectivul proiect de majorare a trecut ca expresul prin haltă, la noi ca la nimeni. Pe de altă parte, se introduce legea pe ordinea de zi aşa, mai pe ascuns, clamăm populisme ieftine, refuzând, cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună, o eventuală corectare salarială.
În concluzie, cred că adevărata problemă este ca alegătorii noştri să ştie exact cum stau lucrurile.”

(Monitorul Oficial nr. 224 din 23 decembrie 1997, Partea a II-a,
Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

sâmbătă, 29 martie 2014

PERPETUU VIAŢA

de Marc Turianu

Îşi pierde
Din waţi
Universul
Mereu.
 
Mereu
Stele mor
De vârstă
Bătute
 

Dar omul
Din ţăndări
Pavează
În gând
 
Şosele
Din stele
Căzute.
 
Se mistuie
Specii
Dispare
Un regn 

Furtuni
Vin şi trec
Ce le pasă?

Omul
În iarnă
Durează,
Cu boltă,
Din fulgere
Bârne la casă. 

Se-nvârt
Anotimpuri
Morişcă
Absurdă 

Şi viaţa
Cu viaţă
Se-ncarcă
 
Când mâna
Croieşte
Din cer
Şi din toamne
 

Înalte
Catarge
La barcă.

vineri, 28 martie 2014

Dreptul la propria imagine

       Articolul 30 din Constituţie consacră una dintre cele mai importante cuceriri democratice, libertatea de exprimare.
După ce, în primele alineate ale textului, sunt enunţate atributele esenţiale ale libertăţii de exprimare, în alineatul 6 se prevede că libertatea de exprimare „nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine” (s.n.).
În literatura juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia lezarea dreptului la propria imagine, la care se referă textul constituţional, se poate înfăptui doar prin captarea, conservarea şi difuzarea imaginii unei persoane şi prin montajul realizat din reunirea unor imagini independente, făcută cu scopul de a obţine un anume ansamblu. Este vorba de imaginea fizică, inclusă în fotografii, filme, imprimate, emisiuni de televiziune etc.
În ceea ce mă priveşte, am exprimat un punct de vedere opus celui de mai sus, susţinând că noţiunea de proprie imagine are o sferă mai largă, ea fiind folosită pentru a exprima rezultanta însuşirilor unei persoane, a concepţiilor afişate, a calităţii activităţii profesionale, a comportamentului său, a coeficientului de cinste şi realitate manifestate în raporturile sale cu ceilalţi membri ai societăţii. Toate acestea creează o imagine nu grafică, ci conceptuală, reprezentând modul în care este receptată şi evaluată persoana respectivă în societatea în care trăieşte.
Aceasta ar fi propria imaginecare intră sub protecţia avută în vedere de textul constituţional (art.30 alin.6). Acest text – s-ar putea susţine – enumeră, ca obiective ale protecţiei legale demnitatea, onoarea, viaţa particulară şi dreptul la propria imagine. Este de observat căprimele trei atribute menţionate în text – demnitatea, onoarea, viaţa particulară – se conjugă cu modul de comportare al persoanei. Ar putea fi de presupus că legiuitorul constituţional a avut în vedere, în cel de-al patrulea termen folosit – propria imagine – o noţiune cu rezonanţă omogenă, deci legată tot de comportarea persoanei, şi nu de un obiect material, cum este o fotografie, imprimat, desen etc. Propria imagine – rezultat al unui complex de comportări – ar completa, în înţeles omogen, celelalte noţiuni prevăzute în text, determinând totalitatea acelor atribute ale persoanei care reprezintă, în acelaşi timp, valori supuse protecţiei legale.
Desigur că în noţiunea largă de proprie imagine, în acest din urmăînţeles, ar intra şi reproducerile grafice de orice fel ale persoanei –fotografii, filme etc. – care ar putea, trucate fiind, să deformeze imaginea reală a persoanei. Aceste imagini ale persoanei fizice s-ar integra şi ele în noţiunea constituţională de proprie imagine, dar ar constitui doar un fragment limitat al acesteia, o simplă componentă, supusă şi ea protecţiei legale, ca şi întreaga imagine personală reală, care constituie obiectul dreptului ocrotit de legea fundamentală. Dar atât şi nimic mai mult!

duminică, 16 martie 2014

DOUĂ MÂINI



DOUĂ MÂINI

 

Îţi privesc mâinile
Îmi arată ce sufletul tău
Nu poate ascunde.
Îţi privesc mâinile
Care mă îngheaţă
Cu nemişcare.
Îţi privesc mâinile
Care mă lovesc
Refuzând mângâierea.
Îţi privesc mâinile
Şi-ţi văd buzele
Care-mi ascund sărutul.
Îţi privesc mâinile
Şi-ţi simt inima
Plecată departe.
Îţi privesc mâinile
Şi-ţi văd ochii
Alungând iubirea.
Îţi privesc mâinile
Şi-ţi aud glasul
Rostind despărţire.
Îţi privesc mâinile
Şi-mi zăresc în oglindă
Inima spartă-n bucăţi.

luni, 10 martie 2014

Predarea istoriei în şcolile minorităţilor naţionale


În cadrul unei ceremonii festive, a fost lansat manualul şcolar „Istoria secuilor” – redactat şi tipărit din bani publici (40.000 lei) la iniţiativa Consiliului judeţean Harghita, partener fiind Consiliul judeţean Suceava, iar coordonator de specialitate Inspectoratul Şcolar Judeţean Harghita – Borbely Csaba precizând că cele 3.500 de manuale tipărite până în prezent vor fi distribuite contra cost (4lei/exemplar) „unui număr de 77 unităţi şcolare din Harghita, în baza solicitărilor conducerilor acestora”.
Deşi a recunoscut că deşi „nu face parte din materialul didactic oficial” şi nu a fost aprobat de Ministerul Educaţiei, „Istoria secuilor” este predată pe baza solicitării şcolilor. Căci, acest volum are şi rolul „întărire a identităţii regionale, ceea ce este un factor important în Europa zilelor noastre”, precum şi urmări economice, „deoarece un cetăţean care ţine la pământul natal va cumpăra produse fabricate în această regiune şi, chiar în faţa neajunsurilor vieţii cotidiene, nu va alege emigrarea în vest…”.
Aşadar, pentru dl. Borbely Csaba, România înseamnă numai „pământul natal” aferent „acestei regiuni”, pe care o păstoreşte în calitate de preşedinte al CJ Harghita şi deci, de vreme ce în şcolile cu predare în limba maghiară din judeţ se predă „Istoria secuilor”, are prea puţină importanţă dacă în gimnaziu sau liceu „Istoria românilor” şi „Geografia României” sunt sau nu predate în limba română! Cu atât mai mult cu cât, ne asigură dl. Csaba, „CJ Harghita intenţionează să traducă manualul şi pentru şcolile cu predare în limba română din judeţele Harghita, Covasna şi Mureş…”.
Abstracţie făcând de aberaţia potrivit căreia în şcolile unde învăţământul se desfăşoară în limba minorităţilor naţionale, predarea în limba maghiară a manualului „Istoria secuilor”, manual alternativ peste discipline opţionale, ar urma să se substituie materiei „Istoria românilor” cu predare în limba română. Într-un cuvânt, dl. Borbely Csaba doreşte excluderea cu totul a predării limbii române ca obiect de studiu obligatoriu şi în şcolile „unde învăţământul se desfăşoară în limba minorităţilor naţionale.
Dacă aşa pune problema, nu pot să fiu de acord cu domnia sa. De altfel, legea învăţământului oferă un răspuns cât se poate de clar, citez: „Studiul în şcoală al limbii române, ca limbă oficială de stat, este obligatoriu pentru toţi cetăţenii, indiferent de naţionalitate. Planurile de învăţământ – atenţie – trebuie să cuprindă numărul de ore necesar şi, totodată, se vor asigura condiţiile care să permită însuşirea limbii oficiale de stat”.
Ce ar mai fi de adăugat? Aparent textul este perfect. În realitate însă, în şcolile cu limbă de predare alta decât româna, numărul extrem de mare al materiilor din programele de învăţământ nu îngăduie ca limbii române să i se aloce un volum de ore satisfăcător. Pe cale de consecinţă, practic, limba română „se bucură” de regimul unei limbi străine, cum ar fi: engleza, franceza, germana sau orice altă limbă străină. Şi dacă aşa stau lucrurile, permiteţi-mi rogu-vă să întreb: prin intermediul cărei limbi ar urma să fie predată limba română, astfel încât – vorba domnului Marko Bela – „să aibă şansa de a fi însuşită mai bine”? Nu cumva, în România, limba şi literatura română s-ar dori să fie predată în limba maghiară, turcă, în tătară?
Întorcându-ne la oile noastre, ce anume deranjează dacă două materii – Istoria Românilor şi Geografia României – vor fi predate în gimnaziu şi în liceu în limba română? Pe lângă puţinele ore de limba română, cum spuneam mai înainte, elevilor li se oferă posibilitatea să primească în duhul ţării unde trăiesc – adică în limba română – cunoştinţele necesare exercitării şi libertăţilor constituţionale. Şi ce alte garanţii constituţionale, în ceea ce priveşte atât dreptul de a învăţa în limba maternă şi dreptul minorităţilor naţionale de a putea fi instruite în această limbă, ar mai putea să existe în afara celor prevăzute, în primul rând, în art. 8? Citez: „Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în condiţiile prezentei legi şi în limbile minorităţilor naţionale” (alin.1); „În fiecare localitate se organizează şi funcţionează unităţi, clase sau formaţii de studii şi cu predare în limbile naţionalităţilor naţionale, ori se asigură şcolarizarea în limba maternă în alte localităţi” (alin.2).
Şi toate aceste garanţii – atenţie! – în cadrul învăţământului finanţat de stat şi nu numai a celui, citez: „finanţat direct de către agenţii economici, precum şi de alte persoane fizice sau juridice”.
Nu se poate accepta ideea nici unei diferenţieri între studierea limbii române şi a unei alte limbi străine, precum engleza, franceza, germana. Orice pedagog cunoaşte o regulă esenţială a planificării didactice. Strategia didactică se concepe în funcţie de obiectivul urmărit. Copilul învaţă o limbă de circulaţie internaţională pentru a se descurca în lume. Copilul aparţinând unei minorităţi naţionale învaţă limba oficială a ţării sale pentru a trăi şi munci în ţară, cu drepturi egale cu cele ale majoritarilor. Nu voi înţelege niciodată de ce unii încearcă cu înverşunare anularea acestui drept constituţional, căci este evident că necunoaşterea limbii oficiale este un handicap, un obstacol major în cale integrării lor sociale, profesionale şi politice.
Într-adevăr, trăind în România, nu-ţi este de ajuns să te descurci cu limba română, este nevoie să o stăpâneşti nu numai lingvistic, ci în toată dimensiunea ei culturală şi spirituală. Orice alte materii decât Istoria Românilor şi Geografia României pot mijloci acest tip de predare. Şi credeţi că ar fi o absurditate ca bine-venita contribuţie a viitorilor jurişti, doctori, ingineri, parlamentari, de orice etnie, să fie făcută totuşi şi în limba română?
În fine, Istoria Românilor şi Geografia României – deoarece despre aceste materii este vorba în cazul nostru – nu sunt discipline care să beneficieze de un limbaj universal, precum matematica, fizica sau calculatorul. „Ele sunt legate în mod intim de însăşi fiinţa naţională şi de rostirea românească”, după cum spunea Constantin Noica, marele filosof al limbii române.
Iată motivele pentru care nu împărtăşesc iniţiativa studiului obligatoriu în şcolile cu predare în limba maghiară a materialului didactic neoficial, regional, intitulat „Istoria secuilor”. Şi cu atât mai mult părerea că o carte de „istorie regională”, în limba maghiară, ar putea substitui predarea materiei „Istoria Românilor” în limba română.