joi, 27 februarie 2014

PULVERIZAREA DEMOCRAŢIEI


În urmă cu 19 ani, indiscutabil, se putea vorbi de o presiune a electoratului pentru introducerea votului uninominal, demers sprijinit de marea majoritate a asociaţilor reprezentative ale societăţii civile. Ceea ce se dorea, prin aceste demersuri, era asumarea responsabilităţii personale a oamenilor politici pentru acţiunile lor şi renunţarea, o dată pentru totdeauna, la autoprotectoarea „umbrelă de partid”. Numai că, în timp ce societatea civilă vrea cu adevărat demararea unei reforme electorale, majoritatea clasei politice se mulţumea cu simple clamări. De altfel, chiar dacă ar fi existat voinţa politică necesară pentru adoptarea acestui sistem, atunci – în plin an electoral – nu mai era nicicum posibil de pus în practică, căci absenţa timpului necesar implementării sistemului de vot uninominal reprezenta, este adevărat, în acel moment, dificultăţi majore.
Iată ce susţineam la acea vreme:
·      „Se discută mult, în ultima vreme, despre avantajele votului uninominal, ziarul Adevărul fiind, pare-se, convins că prin modificarea legii electorale în acest sens ar putea fi total eliminate inconvenientele votului pe listă practicat astăzi.
Într-adevăr, la prima vedere, votul uninominal pare a fi mai avantajos din punctul de vedere al electoratului, căruia i s-ar permite să aleagă în cunoştinţă de cauză, dându-şi astfel votul în favoarea celor mai valoroşi candidaţi. Ceea ce, iarăşi aparent, nu se prea poate întâmpla în cazul votului pe liste. Există însă un număr de întrebări privind eficacitatea votului uninominal în condiţiile concrete ale ţării noastre, dominată de incultură politică şi, prin aceasta, dispusă cu precădere la reacţii emotive.
Prima dintre aceste întrebări ar fi aceea privitoare la suportarea cheltuielilor campaniei electorale. Este de presupus că partidele, la nivelul fondurilor de care dispun, şi-ar susţine proprii lor candidaţi. Cea ar avea însă de făcut un candidat realmente independent care, în ciuda moralităţii lui desăvârşite şi a valorii profesionale ieşite din comun, nu are bani să susţină o minimă publicitate electorală (afişe, întâlniri cu electoratul, deci închirierea unei săli, mesaje prin mijloace mass-media etc.), toate implicând sume considerabile şi pe care nu are cum să le procure? Cum s-ar descurca un asemenea candidat independent? Desigur, ar fi nevoiţi să accepte, dacă i se oferă prilejul, sponsorizarea cuiva, fie ca acest „cuiva” este persoană fizică sau juridică interesată în promovarea unor scopuri cu bătaia mai lungă. Nu cumva independentul intră în acest fel în reţeaua unui anume tip de clientelism, diferit, se înţelege, de cel practicat de partide, dar nu mai puţin periculos decât acesta, căci este mult mai bine disimulat? Deci, iată motivul principal pentru care mă îndoiesc că prin vot uninominal ar putea fi eliminat clientelismul.
În al doilea rând, ar fi de observat că votul uninominal funcţionează şi dă rezultate în ţările anglo-saxone, dar aceasta în condiţiile unui bipartitism consacrat clar, verificat de-a lungul câtorva secole (S.U.A., Marea Britanie etc.). Ce s-ar întâmpla însă într-o ţară ca a noastră, aflată prin ipoteză, la începuturile democraţiei şi în care numărul partidelor în activitate, deci dornice să participe la alegeri, este de ordinul zecilor? Este limpede că toate aceste partide vor veni cu candidaţii lor, cărora li se vor adăuga candidaţii independenţi, în final ajungându-se ca electoratul unei circumscripţii să fie obligat a-şi desemna reprezentantul dintre sute de candidaţi, cei mai mulţi dintre ei necunoscuţi. Cum va şti alegătorul să distingă seriozitatea, competenţa şi buna-credinţă de contrariile acestora, deci de superficialitate, mediocritate profesională şi rea-credinţă? Apoi, să nu-i uităm pe escroci, prin definiţie inteligenţi şi cu charismă şi a căror menire este tocmai de a zăpăci mintea omului de bună-credinţă şi de a-l face să se încreadă în el. Un astfel de escroc poate avea oricând întâietate în faţa unui candidat sobru, cu bun-simţ şi căruia îi repugnă să toace vrute şi nevrute doar pentru a culege simpatii facile. Şi ştim că aşa se întâmplă în societate. Atunci, ce grilă de selecţie oferim electoratului pentru a-i garanta o alegere corectă? Evident, o astfel de grilă nu a fost şi nu va fi niciodată inventată !
A treia întrebare pentru viitoarea compoziţie a forului reprezentativ căci, în cazul votului uninominal ne putem foarte bine închipui că sub cupola parlamentului s-ar regăsi câteva sute de parlamentari animaţi de cele mai felurite idei cu putinţă. Cum ar putea fi ei aduşi la o armonizare a opiniilor şi viziunilor globale în absenţa căreia orice acţiune legislativă este de neimaginat? Nu ar deveni un astfel de parlament – eclectic prin definiţie – o pradă cât se poate de uşoară pentru un executiv rodat şi cu idei omogene? Înclin să cred că da! Cu atât mai mult cu cât şi astăzi, de foarte multe ori, Parlamentul a ajuns un soi de anexă a executivului, forului legislativ fiindu-i greu să mai ţină pasul cu maldărele de ordonanţe ce cată a lua locul legii.
În sfârşit, întrebările de mai sus ne permit să întrezărim efectele negative ale votului uninominal şi nicidecum consolidarea democraţiei. Dimpotrivă, am asista la slăbirea acesteia până la pulverizare...[1]. 
·      Trecând însă la sistemul electoral actual, cel exclusiv pe liste de partid, acesta, cum bine ştiţi, a fost supus unei arii nesfârşite de critici. Principala acuză adusă este aceea că, sub umbrela prea largă a listei de partid, se pot ascunde foarte uşor tot felul de corupţi, incapabili, escroci sau, în cel mai bun caz, tot felul de rubedenii, iar exemple există cu duiumul. Ne punem chiar întrebarea: dacă este mai important partidul, atunci la ce bun să mai înşirăm numele candidaţilor? Motiv pentru care v-aş sugera să propunem transformarea buletinului de vot într-un fel de cărticică de colorat care să cuprindă doar semnele electorale – ochiul, cheia, garoafa, trandafirul, cireaşa (...) – şi să votăm pe aceste semne electorale. Totuşi, din punctul meu de vedere, aceasta nu înseamnă că, în acest moment premergător campaniei electorale, nu s-ar mai putea face chiar nimic.
Iată ce propun: o soluţie intermediară de compromis între cele două extreme ar reprezenta-o introducerea aşa-numitului scrutin plurinominal, adică o îmbinare a celor două sisteme de votare. Astfel, n-ar mai fi nevoie de o costisitoare redesenare a circumscripţiilor electorale şi s-ar oferi totodată posibilitatea ca, în cadrul celor 41 de circumscripţii existente, electoratul să-şi poată alege parlamentarii doriţi pe listele de partid. Această formulă şi-a găsit materializarea, după cum bine ştiţi, în numeroase iniţiative legislative care, iertaţi-mă, continuă să zacă în sertarele comisiei noastre juridice. Principalele avantaje ale acestei metode, în care se votează omul de pe lista unui anume partid, ar fi că nici nu se produce o disipare a votului. Este păstrată şi coerenţa politică şi, nu în ultimul rând, electoratul are dreptul de a desemna propria listă de valori, fără a se mai afla la mâna făuritorilor de liste din interiorul oricărui partid[2].
În raport de cele ce preced, arătam că nici unul dintre cele două sisteme nu puteau da sastisfacţie la modul absolut. Nu ne rămânea deci decât să cântărim cu grijă lucrurile şi să optăm pentru cel mai puţin rău.

- Va urma -
 


[1] Cronica Română nr.631 din 14 februarie 1995.
[2] M.Of. nr.79 din 15 iunie 2000, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară.

duminică, 16 februarie 2014

Imunitatea parlamentară. PROPUNERE DE REVIZUIRE

 
 

Pentru considerentele expuse în articolele precedente, respectiv:
vă supun atenţiei următoarea variantă de revizuire a textului constituţional privind „imunitatea parlamentară”: 

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI
revizuită în anul 2003
CONSTITUŢIA ROMÂNIEI
varianta 17.06.2013 a Comisiei de revizuire
CONSTITUŢIA ROMÂNIEI
varianta C. Turianu
Art.72.- Imunitatea parlamentară
 
Nemodificat
Art.72.- Imunitatea parlamentară
 
Art.72.- (1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului
Nemodificat
Art.72.- (1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
 
 
 
Grupuri: UDMR
 
 
- ADOPTAT
Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
 
 
Art.72.- (21) Deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.
- ADOPTAT
Eliminat
Art.72.- (3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.
Nemodificat
Eliminat

 

 

sâmbătă, 15 februarie 2014

Imunitatea parlamentară în perspectiva revizuirii Constituţiei


1. Constituţia revizuită în anul 2003 admite în cuprinsul art.72 alin.(1) că: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.
Imunitatea parlamentară prevăzută de art.72 alin.(1) din Constituţie reprezintă deci o garanţie a exercitării mandatului, iar nu un privilegiu al parlamentarului ori o cauză de exonerare de răspundere penală. Cum arătam (Imunitatea parlamentară în actuala Constituţie), imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători. Imunitatea parlamentară este o cauză de „iresponsabilitate politică specială”, fiindcă se raportează numai la anumite infracţiuni (calomnie, insultă, ultraj comise în febra dezbaterilor parlamentare) derivând din voturile şi opiniile emise de parlamentar în cursul exercitării mandatului său şi pentru care deputaţii sau senatorii pot fi traşi la – atenţie! – răspundere juridică (civilă, disciplinară ori contravenţională).
2. Pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat, parlamentarul răspunde penal ca orice alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural.
Prin menţinerea în textul art.72 alin.(2) a primei sale părţi, potrivit căreia: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”, legiuitorul constituant nu face decât să precizeze că nu este înlăturată incidenţa legii penale pentru faptele străine exercitării mandatului, deputatul şi senatorul urmând să răspundă penal ca oricare alt cetăţean.
3. Iată cum se prezentau în presă amendamentele adoptate de Comisia comună a Camerei deputaţilor şi Senatului, „amendamente” rezultate din „aşchierea” tezelor art.72 alin.(2) din Constituţia în vigoare:



CONSTITUŢIA

ROMÂNIEI

Amendamente

ADOPTATE

Art.72.- Imunitatea parlamentară

 

Nemodificat

Art.72.- (1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului

Nemodificat

Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

 

 

 

Grupuri: UDMR

 

 

- ADOPTAT

 

Art.72.- (21) Deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.

- ADOPTAT

Art.72.- (3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.

Nemodificat

 4. În ceea ce priveşte detaşarea şi botezarea ca „amendament adoptat” a celei de a doua părţi a aceluiaşi articol, potrivit căruia: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”, pe care unii „părerologi” s-au grăbit să o califice ca fiind o „prelungire” a instituţiei imunităţii, nu are nici în clin nici în mânecă cu imunitatea parlamentară consacrată în art.72 alin.1 din Constituţie. Textul în discuţie nu face decât să reglementeze una dintre garanţiile procesuale ale libertăţii individuale a parlamentarilor. Or, aceste garanţii – cum arătam (Parlamentarul în procesul penal) – sunt prevăzute de legea de procedură penală în considerarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie şi – atenţie! – de care beneficiază orice cetăţean, inclusiv parlamentarul. Motiv pentru care, pe cale de consecinţă, se impune eliminarea acestui amendament ce urma să constituie după revizuire cuprinsul art.72 alin.(21).
De altfel, analizând noua sesizare de neconstituţionalitate privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, Curtea Constituţională a României a explicat de ce Parlamentul nu poate să se implice în procesul de reţinere, arestare sau percheziţie a unui parlamentar. Acceptarea posibilităţii ca Parlamentul, prin Camerele sale, să procedeze la examinarea probelor ce stau la baza cererii de reţinere, arestare sau percheziţie a unui deputat sau senator ori a cererii de începere a urmăririi penale a unui membru al Guvernului care are şi calitatea de parlamentar, ar echivala cu admiterea unei ingerinţe a Legislativului în activitatea altor autorităţi publice, în contradicţie flagrantă cu dispoziţiile constituţionale referitoare la separaţia puterilor în stat.
5. În fine, partea finală a aceluiaşi articol 72 alin.(2), potrivit căruia: „Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”, a fost instituită de legiuitorul constituant o altă garanţie procesuală a libertăţii individuale a parlamentarilor. Stabilind competenţa de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, legiuitorul constituant a avut în vedere competenţa personală care este determinată de unele calităţi (cum ar fi aceea de deputat, senator, militar, notar public etc.) pe care le pot avea făptuitorii în momentul săvârşirii infracţiunilor.
Migraţia de la o instanţă la alta a unor parlamentari „iuţi de picior” explică propunerea de eliminare a respectivului text din proiectul de revizuire a Constituţiei, prin care parlamentarii cu dosare penale ar fi scoşi din competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmărind a fi judecaţi de aceleaşi instanţe ca orice „inculpat de rând”...
6. În ceea ce priveşte precizarea din cuprinsul art.72 alin.(3), potrivit căreia în ipoteza în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, „va dispune imediat revocarea acestei măsuri” contravine flagrant prevederilor art.23 alin.(2) din legea fundamentală: „Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege”, adică numai cazurile şi procedura prevăzute de legea de procedură penală. Şi în cazul făptuitorului reţinut se păstrează aceleaşi drepturi şi obligaţii procesuale, iar sarcina dovedirii că „sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală” (art.143) revine judecătorului. Cum însă măsura reţinerii preventive – care se ia în cazurile prevăzute în art.148 precum şi în caz de infracţiune flagrantă – „poate dura cel mult 24 de ore” (art.144), organul de cercetare penală este obligat să încunoştinţeze, de îndată, pe procuror cu privire la luarea măsurii reţinerii.
Pe de altă parte, nu vedem cum pentru reţinere ar putea Camera să dispună revocarea acestei măsuri care nu poate fi luată decât în condiţiile prevăzute în art.143 Cod de procedura penala şi există vreunul din cazurile prevăzute în art.148 din acelaşi cod. Potrivit textelor menţionate, „măsura reţinerii – care poate dura cel mult 24 de ore – poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală faţă de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia, în prezenţa apărătorului dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
7. IATĂ CUM SE PREZINTĂ LA ACEASTĂ ORĂ PROPUNEREA FINALĂ DE REVIZUIRE ÎNFĂŢIŞATĂ CURŢII CONSTITUŢIONALE:
„pct.75. Articolul 72 se modifica si va avea urmatorul cuprins: Denumirea articolului va fi: „Raspunderea parlamentarilor”. Articolul va avea urmatorul cuprins: „(1) Parlamentarii raspund juridic, individual, pentru incalcarea contractului electoral, daca voturile sau opiniile politice exprimate in exercitarea mandatului contravin obligatiilor asumate prin contractul electoral
(2) Parlamentarii raspund juridic, individual, potrivit legii, pentru prejudiciile produse poporului roman de legile pentru care si-au dat votul, in ciuda faptului ca legile respective nu au facut parte din Programul Legislativ aprobat de popor
(3) Raspunderea parlamentarilor pentru faptele prevazute la alineatele (1) si (2) este imprescriptibila
(3) Parlamentarul care a incalcat legea penala este urmarit, perchezitionat, retinut, arestat si trimis in judecata, potrivit legii. Urmarirea si trimiterea in judecata penala se fac de catre Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie. Competenta de judecata apartine Inaltei Curti de Casatie si Justitie.”
 Iată de ce consider că este cazul ca garantul constituţiei, Curtea Constituţională a României,  să reflecteze asupra acestui mutant legislativ.

vineri, 31 ianuarie 2014

Ping-pong constituţional


Reamintesc că legiferarea prin ordonanţe ale Guvernului este limitată prin Constituţie atât ca domeniu, cât şi ca perioada în care se emit ordonanţe.
1. Cum arătam, în respectul Constituţiei, legea este singura formă de permanenţă legislativă democratică, definitorie pentru statul de drept, iar delegarea legislativă constituie o excepţie. Grav este însă că, încet-încet, excepţia recunoscută de legiuitorul constituant s-a transformat într-o păguboasă (ne)regulă.
Ordonanţa, fie ea simplă sau de urgenţă, este nulă de drept ori de câte ori este emisă în absenţa unei legi de abilitare legislativă ori în baza unei astfel de legi de abilitare dar în domenii care fac obiectul legii organice.
Şi cum art.73 alin.3 include în categoria de legi organice „organizarea şi desfăşurarea referendumului”, rezultă indubitabil ca referendumul nu poate face obiectul delegării legislative.

2. Orice analiză, orice dezbatere pe acest subiect trebuie pornită de la faptul că – şi aici nu este loc de nici un comentariu – din punct de vedere strict juridic, ordonanţele, inclusiv cele de urgenţă, au un caracter tranzitoriu, interimar. căci, spre deosebire de propunerile legislative, pentru care Constituţia nu obligă Parlamentul la adoptarea unei legi, supunerea ordonanţelor simple sau de urgenţă spre aprobare trebuie să se încheie cu o lege, tranşând interimatul, căci ele sunt deja în vigoare la momentul dezbaterii.
Să vedem cum stau, exact, lucrurile în cazul modificării prin ordonanţă de urgenţă (OUG nr.41/2012) – nesupusă aprobării Parlamentului spre a fi transformată într-o lege – a art.10 din Legea nr.3/2000.
În speţă, Curtea Constituţională a decis că: „Legea (Care „Lege”?!? Când şi în ce împrejurare a devenit „Lege” OUG nr.41/2012 ?!?) pentru modificarea art.10 din Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului este constituţională în măsura în care asigură participarea la referendum a cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente”. Altfel spus, modificarea este neconstituţională, dar ea ar putea deveni constituţională „în măsura în care” este respectat art.5 alin.2 din Legea nr.3/2000, potrivit căruia „Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale”, adică tocmai textul de la care Guvernul a derogat.
Mai întâi – abstracţie făcând de faptul că este inadmisibil a modifica o lege organică printr-o ordonanţă de urgenţă – în lipsa aprobării Parlamentului, efectele oricărei ordonanţe nu pot depăşi perioada sesiunii pentru care a fost depusă, iar aprecierea acestora, ca şi cum ar fi în vigoare şi după această perioadă, nu reprezintă altceva decât o suspendare a statului de drept. Apoi, când şi în ce împrejurare a fost supusă aprobării Parlamentului ordonanţa cu modificarea spre a deveni „Lege”? În fine, nu era mai logic ca instanţa constituţională să decidă explicit că modificarea textului în discuţie este neconstituţională?
 

luni, 27 ianuarie 2014

AŞTEPTARE



 

AŞTEPTARE

 

Îndărătnică iarnă
Şi totuşi… fugară!
Senine talazuri solare
Curând vor cuprinde
În lumina lor fierbinte,
De ceară…
Pământul;
Şi mii de izvoare…
Se vor ivi: albastre,
În prag de primăvară
Mai iute decât vântul

 
Atunci inima mea
Se va trezi
Din visarea-i tăcută:
Puternică, stăpână,
Ca steaua în noapte,
Spre a se uni
Cu inimile toate…
Vibrând împreună…

duminică, 19 ianuarie 2014

Cum să-i faci scăpaţi pe managerii corupţi


Nu este, sper, un secret în ultimii ani, mulţi manageri au condus cu bună ştiinţă la faliment societăţile comerciale ce le fuseseră încredinţate şi situaţia la care mă refer este, de fapt, infracţiunea cunoscută astăzi de toată lumea ca bancrută frauduloasă. Mulţi dintre managerii ce ar fi putut fi învinuiţi de săvârşirea acestei infracţiuni, unii dintre cei aflaţi chiar în anchetă penală, au fost salvaţi in extremis de eliminarea din legislaţie a bancrutei frauduloase.
Nu este cazul să mai invoc istoricul acestei penibile erori juridice. Între timp, ea a fost reparată, prevăzându-se chiar o pedeapsă mai severă decât cea iniţială. Dar aceasta nu înseamnă că faptele, săvârşite până la data votării O.U.G. nr.32/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr.31/1990 privind societăţile comerciale, vor mai putea fi aduse vreodată în faţa justiţiei. Managerii vor putea fi traşi la răspunderea numai pentru infracţiuni nesemnificative în raport cu vinovăţia lor reală, cum ar fi înşelăciunea, falsul sau uzul de fals.
Durerea este însă alta. Aceşti manageri, care au vârât până la umăr mâna în avuţia publică, urmăresc să devină proprietarii întreprinderilor pe care tot ei le-au adus în stare de faliment. Păi, tocmai de asta le-au falimentat, ca apoi să le cumpere pe nimic. Nu neapărat pe numele lor, ci folosindu-se de interpuşi, de firme-fantomă, deja constituite sau fabricate ad-hoc, în scopul participării la licitaţii. Las deoparte faptul că multe licitaţii sunt trucate şi la ele participă, în principal, „agamanii”, adică prietenii managerilor pungaşi. Cum vor reacţiona oamenii aduşi în situaţia de şomeri fără nici o perspectivă când vor vedea că foştii lor directori, dimpreună cu aliaţii lor din AGA şi din consiliile de administraţie şi care au decimat întreprinderile, devin patroni? Credeţi că oamenii nu ştiu prin ce mijloace necinstite şi-au procurat banii cu care vor să cumpere întreprinderile lichidate de ei?
Ştiu, hoţia a fost de multe ori acceptată ca sursă de capitalizare în ritm forţat a întreprinzătorilor autohtoni. Şi, după ce că au furat cu neruşinare, unii dintre aceştia au astăzi tupeul să ne dea lecţii de onestitate şi de civism luminat.
Toate au însă o limită, şi cu atât mai mult trebuie să punem capăt hoţiei. Eu, unul, nu ştiu ce foloase ne poate aduce hoţia patriotică. Privatizarea nu îşi propune îmbogăţirea unor indivizi lipsiţi de orice scrupule. Privatizarea nu este un scop în sine şi nu trebuie făcută peste noapte, oricum şi cu oricine. Directorii falimentului trebuie excluşi din procesul privatizării, fie şi numai pentru rezultatele incompetenţei lor. Când bolnavul este mort sau în agonie, deşi nu a suferit de o boală incurabilă, medicul este cel vinovat. Avem nevoie de investitori capabili, oneşti, de bună-credinţă, români sau străini. Numai cu ei putem reface economia şi forma clasa întreprinzătorilor mici şi mijlocii, preponderentă în toate ţările dezvoltate.
Privatizarea cu corupţi este de neconceput, înseamnă să dăm avuţia publică pe mâna hoţilor. Poate cineva dintre dumneavoastră de acord cu acest jaf strategic? Sunt convins că nu.
Acestea sunt motivele pentru care sugerez Guvernului şi, în mod deosebit ministrului reformei, ca printr-un act normativ să prevadă excluderea din procesul de privatizare a managerilor, a membrilor consiliilor de administraţie şi ai AGA, care în mod deliberat au adus întreprinderile în stare de faliment. Şi aceeaşi soluţie se impune şi în cazul managerilor incompetenţi. Adică toţi cei care s-au aflat în fruntea societăţilor comerciale ce figurează pe lista întreprinderilor care urmează a fi lichidate.

A se vedea şi Bancruta frauduloasă

duminică, 12 ianuarie 2014

RĂSPUNS SIMPLIFICAT

 

RĂSPUNS SIMPLIFICAT

 

 

De vrei să ştii
Ce este gândul
Şi câte drumuri
Îl străbat într-una,
Întreabă-l.
Poate-ţi va răspunde
La fel
Cum ţi-ar răspunde luna
Dacă-o-întrebi de ce răsare.
De vrei să ştii
Ce este dorul
Şi câte fire
Pe ghem îl răsucesc,
Întreabă-l.
Poate-ţi va răspunde
La fel
Cum ţi-ar răspunde noaptea
Dac-o întrebi de ce se lasă.
De vrei să ştii
Ce este viaţa
Şi câte drumuri o străbat într-una
Priveşte bolta cea albastră
Gândind ce ţi-ar răspunde luna
Dac-o întrebi de ce răsare,
Sau noapte de ce blând se lasă
Şi tot la fel lumina zilei
De ce se piaptănă cu soare

miercuri, 1 ianuarie 2014

A FI

 

A FI

 

Luceferi aprinşi
În veac necuprinşi
Îmi bântuie chipul
 

Pulberi de sori
Prin nopţi trecători
Îmi ţintuie timpul.
 

Eu, însă, rămân
A toate stăpân
Încetul cu-ncetul
 

Întregul îl prind
În gând îl cuprind
Sunt Poetul!

 

luni, 30 decembrie 2013

NEA


 
NEA

 Curge-ntruna timpul
Ne-apasă pe umeri
Şi într-o dimineaţă
Nu mai suntem tineri.
 
Sărutăm petale albe
Urme ale tinereţii
Şi în glastrele din inimi
Punem apa bătrâneţii. 

Sărutăm trecutul drag
Strecurând vis după vis
Între pozele ce sunt
Astăzi în album-nchis.

 

vineri, 27 decembrie 2013

ÎNSETAT DE CÂNTEC

 
ÎNSETAT DE CÂNTEC

 

Nu ştiu să cânt, să-ncânt, să mă prefac
Puzderii de puteri în secete-au murit
Păduri s-au clătinat sub vârsta mea
Şi prietenii cei buni au obosit…
 

Mi-i drumul îmbrumat de-ntâmplare
Şi pasul poposeşte-n amintiri
O toamnă de argint îmi pare
Că-aşază-n sânge blânde prăbuşiri.
 

Apă, aer, umbră, cald, lumină
Cad alene, mut, în trupul meu
Frigul ninge brume peste tot
Pe furiş mă uit la curcubeu
 

Plec în iarnă, anii nu sunt grei
Steaua-mi face vargă pe un cer
Ce-l privesc cu gândul la ai mei
Însetat de cântec şi de ger.



marți, 17 decembrie 2013

DIRECTOR INTERIMAR LA TVR

În urmă cu aproximativ o oră, pe unul dintre posturile private de televiziune, domnul Prim-ministru Victor Ponta a declarat că în cursul zilei de mâine va iniţia o ordonanţă de urgenţă în vederea numirii unui director interimar al TVR, operaţiune juridică ce ar urma să fie realizată de membrii Birourilor permanente reunite ale celor două Camere.
Presupun că domnul Prim-ministru are în vedere modificarea art.20 alin.7 din Legea nr.41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 124/1998, potrivit căruia „Preşedintele Consiliului de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune, respectiv al Societăţii Române de Televiziune, se numeşte de către Parlament, în şedinţă comună, dintre membrii titulari ai consiliilor, la propunerea comisiilor permanente de specialitate, cu respectarea procedurilor de audiere şi de vot prevăzute în acest articol. În vederea propunerii, comisiile permanente de specialitate vor examina cu prioritate, în termen de 7 zile, candidatul recomandat de către membrii titulari ai consiliilor de administraţie. Audierea candidatului se face de către comisii, în prezenţa membrilor consiliului de administraţie respectiv”.
Este limpede că birourile permanente ale celor două Camere nu au nici o competenţă în ceea ce priveşte numirea preşedintelui Consiliului de administraţie al TVR.
Este adevărat că, potrivit art.21 alin.3 din aceeaşi lege, „Comisiile permanente de specialitate, reunite, ale celor două Camere pot propune, cu votul majorităţii membrilor plenului Parlamentului, demiterea oricărui membru al consiliului de administraţie, a cărui activitate este necorespunzătoare. Parlamentul decide prin votul majorităţii. Locul devenit vacant în acest mod sau din orice alt motiv se ocupă de către supleantul titularului”.
În cazul în care „din diferite motive, nu există nici consiliu de administraţie, nici preşedinte legal numit, Parlamentul, la propunerea comisiilor permanente de specialitate, numeşte un director interimar cu mandat bine definit”.
Este limpede că birourile permanente ale celor două Camere nu au nici o competenţă nici sub acest din urmă aspect.
În fine, este bine să nu se uite că Legea nr.41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, modificată, este lege organică. Or, zice Constituţia României, Guvernul nu poate emite ordonanţe, fie ele simple sau de urgenţă, în domenii care fac obiectul legilor organice (art.115 alin.1).
 
 

marți, 10 decembrie 2013

Proiectul de lege pentru amnistierea unor infracţiuni şi graţierea unor pedepse

În viaţa social‑politică apar momente când, datorită unor împrejurări speciale, săvârşirea unor infracţiuni nu prezintă pericol social deosebit sau cei care au săvârşit acele infracţiuni nu apar ca fiind deosebit de periculoşi pentru societate. În atare cazuri, statul poate trece cu vederea sau ierta, ori trata numai cu indulgenţă acele infracţiuni şi pe acei infractori. Aşadar, deşi amnistia şi graţierea au caracter şi efecte deosebite, prima este o cauză de înlăturare a răspunderii penale, pentru anumite fapte arătate în actul prin care se acordă amnistia, pe când a doua nu înlătură decât consecinţele penale, total sau parţial, pentru anumite pedepse arătate în actul de graţiere.
Cum spuneam, graţierea este un act de clemenţă, prin care puterea de stat renunţă pentru anumite considerente la executarea unor pedepse pronunţate de instanţele judecă­toreşti. Este limpede că este vorba de pedepse privative de libertate aplicate prin hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat. Potrivit Proiectului de lege PL x nr.162/2013 pentru amnistierea unor infracţiuni şi graţierea unor pedepse, aflat în clipa de faţă în dezbaterea Camerei Deputaţilor, „Se graţiază în întregime pedepsele cu închisoare de până la 6 ani inclusiv, precum şi pedepsele cu amendă, aplicate de instanţa de judecată” (art.2 alin.1).
Deci, pentru a înţelege tot românul, graţierea este iertarea de executarea unor pedepse aplicate prin hotărâri judecă­toreşti definitive. Şi atunci, cum poţi să ierţi pe cineva care, aflându-se în faza de apel ori recurs, nu a fost încă condamnat definitiv?!
Proiectul de lege cuprinde şi alte erori grave. Astfel, actul normativ în discuție „graţiază în întregime măsura internării într-un centru de reeducare, luată faţă de minori de către instanţele de judecată” (art.2 alin.3). Din păcate, această prevedere nu sesizează în ce a constat excepţia de neconstituţionalitate ce a făcut obiectul Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 86 şi nr. 89/2003, şi anume că dispoziţiile Legii graţierii privesc numai „pedepsele şi sancţiunile aplicate”, nu şi „măsurile” (măsurile de siguranţă şi măsurile educative).
Numai că art.120 alin.4 din Codul penal prevede cât se poate de clar că „Graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative”. Lucru normal atâta timp cât aceste măsuri educative şi de siguranţă, fiind legate de existenţa unui pericol, trebuie să dăinuiască atâta timp cât există pericolul. Aşa fiind, te apucă râsu’‑plânsu’ văzând că tocmai cei plătiţi să facă legi nu cunosc nici măcar rigorile Codului penal.