Articolul
257 alin.(4) din Codul penal prevede agravarea pedepsei pentru infracţiunea de
ultraj, dacă faptele de ameninţare
(6 luni la 2 ani), lovire sau orice acte de violenţă (6 luni la 5 ani sau
amendă), vătămare corporală (2 ani la 7 ani), vătămare corporală cauzatoare de
moarte (de la 6 la 12 ani) și omor (10 la 20 ani) sunt comise asupra unui polițist
sau jandarm, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu
exercitarea acestor atribuții sau asupra unui membru de familie al funcționarului
public, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune,
ale cărei limite se majorează cu jumătate.
Nu vom insista
asupra raportului dintre democraţie şi protejarea excesivă a organelor
autorităţii de stat. Este de resortul politologilor şi sociologilor să
examineze dacă protejarea excesivă a organelor puterii de stat, care constituie
o caracteristică definitorie a statutului dictatorial, este compatibilă şi cu o
conducere democratică în care apropierea şi concordanţa de obiective dintre
putere şi popor par a exclude severitatea sancţionatorie specifică statului
poliţist. Ne vom opri numai asupra unor aspecte pe care le considerăm legate de
raţiunea juridică şi de fundamentarea morală a dispoziţiei legale privind
infracţiunea de ultraj.
Această
infracţiune face parte dintre infracţiunile pe care legea le caracterizează ca
fiind „contra autorităţii”. Ocrotirea penală este acordată în cadrul acestei
infracţiuni autorităţii de stat. Dar autoritatea de stat este una singură,
indiferent de organul prin care ea se exercită. Oricare ar fi acest organ,
atingerea ce se aduce exercitării funcţiei sale loveşte autoritatea de stat,
iar aceasta este una singură, este aceeaşi la toate nivelele funcţiilor
îndeplinite. Aşa încât lovirea, vătămarea corporală sau orice acte de violenţă
(fizică ori verbală) sau ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de
comunicare directă contra unui funcţionar aflat în exerciţiul funcţiunii are
aceeaşi rezonanţă socială nocivă, indiferent de natura funcţiei şi de poziţia
ierarhică a funcţionarului respectiv, căci această rezonanţă socială nocivă se
măsoară nu după natura şi gradul ierarhic al funcţiei, ci după respectul unic
şi nediferenţiat ce se datorează autorităţii de stat. Aşa precum acelaşi
respect-unic şi nediferenţiat – i se datorează drapelului ţării, fie că este
arborat pe faţada Parlamentului, fie că este înfipt la poarta unei şcoli
primare dintr-o localitate rurală, tot aşa, acelaşi respect – unic şi
nediferenţiat – i se datorează autorităţii de stat, oricare ar fi funcţia celui
ce reprezintă această autoritate.
În Codul penal
este prevăzută, între infracţiunile săvârşite de militari, şi aceea de lovire a
superiorului de către inferior sau a șefului de către subordonat ori a inferiorului
de către superior sau șef, atunci când cel lovit se află în exercitarea
atribuțiilor de serviciu ori pentru acte îndeplinite în legătură cu aceste
atribuții (art.420 Cod penal). De observat că textul menționat nu cuprinde niciun
fel de diferenţiere a pedepei (închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă) în
raport cu gradul sau funcţia militară ale celui lovit. Fie că acesta este un
general sau un plutonier, fie că este şef de Stat Major sau simplu ofiţer de
administraţie, pedeapsa prevăzută de lege este aceeaşi pentru cel ce a săvârşit
lovirea. La fel, asemenea diferenţieri nu şi-ar avea loc nici în cazul
respectului datorat autorităţii de stat. Desigur că în fapt, pentru a stabili o
pedeapsă mai severă sau mai blândă, judecătorii vor ţine seama de toate
împrejurările concrete ale cauzei, între care se numără şi natura funcţiei
celui ultragiat. Dar aceasta este o problemă de individualizare a pedepsei de
către judecători, nu de reglementare prin lege a acesteia.
Desigur, în
principiu, înscrierea în lege a unei agravante legate de poziţia victimei nu
constituie o erezie juridică. Dar s-ar putea ca legiferarea agravantei la care
ne-am referit mai sus să fie considerată ca o inoportunitate juridică, o
distanţare de principiile democratice şi o privire oarecum superficială asupra
a ceea ce trebuie să însemne prestigiul autorităţii publice.
