Se afișează postările cu eticheta daune morale. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta daune morale. Afișați toate postările

sâmbătă, 3 august 2013

CĂILE PROCESUALE DE REALIZARE A DREPTULUI LA DESPĂGUBIRI

 
Persoana vătămată prin săvârşirea infracţiunilor de insultă şi calomnie poate obţine repararea pe cale civilă a prejudiciului suferit exercitând acţiunea civilă. Ea poate aceasta fie în cadrul procesului penal, alăturând acţiunea civilă celei penale, fie în faţa instanţei civile, chiar şi în cazul în care, neformulând plângere prealabilă la instanţa penală, nu există o acţiune penală pusă în mişcare.
În cele ce urmează nu ne vom ocupa de situaţia în care persoana vătămată a introdus acţiunea în despăgubiri la instanţa civilă – fără să existe şi o acţiune penală pusă în mişcare înaninte ori după învestirea instanţei civile – situaţia în care sunt incidente în mod exclusiv normele Codului civil şi ale Codului de procedură civilă. Atenţia ne va fi reţinută numai de raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă exercitată în faţa instanţei penale.
Ceea ce este de reţinut, în principal, sub acest aspect, este faptul că legea de procedură penală interzice exercitarea acţiunii civile în mod separat, dar concomitent cu acţiunea penală, deoarece în acest caz există pericolul de a se ajunge eventual la hotărâri contradictorii.
Pentru evitarea acestor situaţii, Codul de procedură penală consacră regula electa una via non datur recursus ad alteram, sau, în alţi termeni, că alegerea unei căi – penală sau civilă – o dată făcută este, de obicei, irevocabilă. Aceasta înseamnă că, în principiu, persoana vată,ată care s-a constituit parte civilă în procesul penal nu mai poate porni acţiune civilă în faţa instanţei civile; după cum, invers, persoana care a pornit acţiunea civilă în faţa instanţei civile nu se mai poate constitui parte civilă în procesul penal.
De la regula electa una via există însă unele derogări care permit persoanei vătămate să părăsească una dintre căile alese.
-          Părăsirea căii penale, prin renunţarea la calitatea de parte civilă şi introducerea unei acţiuni civile separate este posibilă în cazul suspendării procesului penal; dar dacă procesul penal este reluat, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă (art.19 alin.3 C.proc.pen.)
-          Părăsirea instanţei civile este şi ea posibilă – urmând ca persoana care a introdus acţiunea la această instanţă să se constituie parte civilă la organul de urmărire penală ori la instanţa penală – când acţiunea penală a fost pusă în mişcare ulterior sesizării instanţei civile, iar instanţa civilă nu a pronunţat încă o hotărâre, chiar nedefinitivă (art.19 alin.4 C.proc.pen.). Se înţelege că trecerea de la instanţa civilă la cea penală nu este posibilă decât atâta vreme cât nu a fost depăşit termenul prevăzut în art.15 C.proc.pen. pentru constituirea ca parte civilă (în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa primei instanţe, până la citirea actului de sesizare).
Rezolvarea separată a celor două acţiuni ridică unele probleme în legătură cu autoritatea lucrului judecat.
Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei care judecă acţiunea civilă, însă în mod limitat, numai cu privire la următoarele aspecte: existenţa faptei, persoana care a săvârşit fapta şi vinovăţia acesteia; pentru orice altă împrejurare stabilită de instanţa penală, hotărârea defintivă a acestei instanţe nu poate fi invocată cu autoritate de lucru judecat în procesul civil (art.22 alin.1 C.proc.pen.).
Hotărarea definitvă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor de urmărire penală şi a instanţei penale cu privire la aceleaşi aspecte menţionate mai sus: existenţa faptei, persoana care a săvârşit fapta şi vinovăţia acesteia; pentru orice altă chestiune însă, hotărârea instanţei civile poate avea autoritate de lucru judecat în penal (art.22 alin.2 C.proc.pen.).
Revenind la infracţiunile ce constituie obiectul preocupărilor noastre, în lumina celor de mai sus, se poate conchide că dacă o hotărâre penală – de achitare – rămasă definitivă infirmă existenţa faptei de insultă sau calomnie, nici instanţa civilă nu poate obliga la repararea daunei; în măsura în care, însă, constatările instanţei civile nu contrazic pe acelea ale instanţei penale, răspunderea delictuală poate fi stabilită. Tot astfel, hotărârea defintivă prin care instanţa civilă a acordat desapăgubiri – reţinându-se că pârâtul a săvârşit fapta de insultă sau calomnie – nu poate fi invocată cu autoritate de lucru judecat, sub aceste aspecte, în faţa instanţei penale învestită cu soluţionarea acţiunii civile.