Se afișează postările cu eticheta Profesia de judecător. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Profesia de judecător. Afișați toate postările

luni, 24 iunie 2013

Justiţia e oarbă, ca şi forţele naturii…

 
Cei vechi ne-au zugrăvit Justiţia ca pe regina virtuţilor. I-au pus pe cap o coroană, pentru a ne da să înţelegem maiestatea şi gloria ce o însoţesc. I-au dat în mână un sceptru, pentru a ne arăta puterea ei absolută. I-au pus pe ochi o bandă, pentru a sugera imparţialitatea faţă de înfăţoşarea persoanelor în sentinţele pe care le dă. Ea nu trebuie să vadă nici prieteni, nici duşmani, nici bogaţi, nici săraci, nici mari, nici mici, decât dreptatea cauzei. I-au mai pus în mâna stângă o balanţă, pentru a exprima echitatea ei inflexibilă, pe care nimic – interesul, protecţia, influenţa, recomandarea – nu o pot scoate din echilibru…
Importantă este însă emanciparea Justiţiei! Mentalitatea comunistă este să-i iei gâtul adversarului, „legal”, cu ajutorul Justiţiei. Puterea bagă Justiţia în joc ori de câte ori încalcă Legea. Astfel, zeiţa cu balanţă poate fi pusă la pământ de orice încălcător de lege, şi nimeni nu se mai miră… Şi să nu uităm spusele lui Pindar… „Justiţia este temelia de neclintit a statelor”.
Dar există o Justiţie şi în actul de justiţie, dacă pot spune aşa, în sensul că Dumnezeu le vede pe toate: cine încalcă legi drepte, de judecată strâmbă va pieri. Cum a fost şi cazul lui Ceauşescu. 

- Justiţia e oarbă, ca şi forţele naturii…
- E legată la ochi, ca să fie protejată de „strălucirea” uneia sau alteia dintre părţi. Legile sunt însă aproape de natură. De natura umană. Odată cu apariţia omenirii, a apărut şi nevoia de reglementare a raporturilor dintre oameni. Erau reguli bazate pe experienţă şi bun simţ. Dreptul roman le-a preluat, le-a prelucrat şi le-a dat o formă scrisă. Codul de legi al lui Napoleon e alcătuit pe scheletul dreptului roman şi acest cod, devenit recent Legea nr. 287/2009, e folosit şi azi.
- Apropos, mai poate scăpa câte unul pe motiv că este al doilea Napoleon?
- Nu cred. Dacă i-ar interna pe toţi cei care se cred Napoleon, ar geme Bălăceanca. Grandomania se poate observa şi la mulţi dintre cei aflaţi azi în fruntea bucatelor. Eu cred că, dacă vrei să cunoşti un om trebuie să-l laşi o vreme într-un fotoliu înalt. Dacă nu „creşte” cu câţiva centimetri după ce primeşte o demnitate publică, înseamnă că e un om de treabă.
- V-aţi transformat din acuzator în apărător?
- Un judecător e şi una şi alta. Greşeşte cel la care predomină una dintre laturi. Balanţa din mâna justiţiei trebuie să reprezinte şi echilibrul din sufletul judecătorului, între cele două ipostaze.
- Ca la procesul lui Ceauşescu…
- Mi-a fost greu mie, ca profesionist, să înţeleg care era avocatul, care procurorul. La început, i-am şi confundat, din cauza pledoariilor „pe dos”. Când am acceptat să „rejudec” procesul, am făcut-o pentru a demonstra cum trebuia să decurgă o judecată normală. N-am încercat nici să-l reabilitez, nici să-l îngrop şi mai adânc. Doream să reabilitez ideea de justiţie. Comuniştii s-au folosit deseori de justiţie pentru a-şi rezolva problemele. „Ce mai vrei, te-am omorât legal?”, le puteau spune ei adversarilor.
- Ăsta e păcatul originar al doamnei cu bandaj la ochi?
- Da, de aici pornesc toate necazurile. O „instanţă aeropurtată” s-a lăsat folosită în scopuri politice, a legitimat crima. De ce să nu legitimeze apoi abuzurile, de ce să nu se lase influenţată în procesele civile? Căci o sentinţă pusă în execuţie înainte de expirarea termenului de recurs tot crimă se cheamă. Exista, e drept, o lege care stabilea pedeapsa capitală pentru unele infracţiuni comise în timpul dezastrelor naturale, al războaielor. Dar după proces, nu aşa să împuşti lumea pe stradă. Până şi „savanta”, cu toată incultura ei, avea bunul simţ, de care râdeam atunci, cerând „dovada, dovada”!
- Regimul Iliescu v-a dat dovada separării puterilor în stat?
- Dl. Iliescu a ţinut morţiş să fim colegi de Senat. Personal nu sunt satisfăcut. Am nostalgia profesiei. Ajunsesem să judec la Curtea Supremă, ceea ce reprezintă visul oricărui magistrat. Pentru că am aplicat legea, când s-au judecat candidaturile d-lui Iliescu, în 1990 şi 1992, am fost îndepărtat din magistratură şi împins în politică. Nu cred că Iliescu auzise de Turianu şi se răzbuna pentru afront. Regimul Iliescu a vrut să dea un exemplu cu bătaie lungă. Cei care fac ca Turianu, cei care nu respectă indicaţiile, ca Turianu să o păţească.
- De ce nu au fost atentate contra unor Di Pietro de pe la noi?
- Întâi că nu prea sunt de-alde Di Pietro, magistratul italian considerat un simbol al luptei cu Mafia. Apoi, nu e cazul să recurgi la crimă. Deseori scapi mai ieftin dacă dai şpagă decât dacă angajezi killeri. Am auzit şi de martori mincinoşi cumpăraţi cu o sticlă de ţuică. În S.U.A., câte 14 poliţişti păzesc luni de zile un martor-cheie. Pentru că sunt siguri că va spune adevărul. Condamnarea pentru mărturie mincinoasă nu înseamnă doar puşcărie, ci şi moartea civilă. I se ia cartea de credit, nu e angajat de nimeni. Violatorii sau criminalii sunt angajaţi după ispăşirea pedepsei. Un sperjur, niciodată.
- Funcţia de parlamentar şi profesia de avocat pot fi exercitate concomitent?
- Este o incompatibilitate totală între funcţia de parlamentar şi profesia de avocat. Din punct de vedere obiectiv avocatul-parlamentar nu are timp să aştepte la tribunal, fără să lipsească de la şedinţele Camerei. Sau fără să facă presiuni asupra Curţii, să‑i ia lui procesele peste rând. Ceea ce tot trafic de influenţă se cheamă. Subiectiv – avocatul parlamentar reprezintă o timorare a completului.
- Dar justiţia îşi mai face din când în când „mea culpa”?
- O zi dacă stai fără vină în închisoare şi tot e prea mult pentru că nimeni nu ţi-o poate da înapoi. Cunosc câteva erori judiciare. Unui hoţ „simpatic”, pontos, i se puseseră în cârcă şi 50 de furturi de valize, pe motiv că „tot nu se cumulează pedepsele”, se dă doar cea mai mare, de ce să nu ajuţi Miliţia să nu rămână cu A.N.-uri? (adică Autor Necunoscut). El a luat asupra lui furturile, în schimbul unui tratament mai omenos. La proces s-a răzgândit şi mi-a semnalat eroarea. Într-adevăr, când m-am uitat în dosar, jumătate dintre furturi datau din perioade când se afla în închisoare…”
fragment din interviul Am întâlnit şi criminali cu feţe de îngeri…
acordat cotidianului Adevărul – 25 ianuarie 1997
(consemnat de Val Vâlcu)

vineri, 25 ianuarie 2013

Nu uitaţi judecătorul de instrucţie

Zilele trecute, am aflat că domnul Prim-ministru – convins fiind că judecătorii şi procurorii nu au, potrivit Constituţiei şi Legii de organizare judiciară, un statut complet diferit – a sugerat ministrului justiţiei să pună capăt, o dată pentru totdeauna, statutului ambiguu al Ministerului Public. Această intenţie nu poate fi decât bine venită, mai ales că în Constituţia din 2003, art. 131 şi 132, referitoare la rolul Ministerului Public şi statutul procurorilor, lasă loc de prea multe interpretări. Dar iată că – din păcate, iar apare un „dar” –, cu prilejul „modernizării” Legii nr.92/1992 „pentru organizarea judecătorească” prin Legea nr.304/2004 „privind organizarea judiciară”, fostul ministru al justiţiei a propus ca România să aibă 16 procurori generali, câte unul pentru fiecare Curte de Apel. Nu este cazul, credeţi-mă, să bănuiţi că domnul Valeriu Stoica s-ar fi lăsat sedus şi el de moda clonării, care, cum bine ştiţi, face furori în opinia publică mondială şi nu numai, ajungându-se până acolo încât s-a enunţat posibilitatea clonării a însuşi mumifiatului Vladimir Ilici Lenin. Adică a însuşi părintelui Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Dar, cum spuneam cu ceva vreme în urmă*, lucrurile nu stau chiar aşa. Motiv pentru care, tocmai pentru a lumina unele dintre neclarităţile de până acum, permiteţi-mi să vă îndemn să ne aruncăm o privire în „bătrânul” nostru Cod de procedură penală din anul 1937 şi în Legea de organizare judecătorească din acea vreme.
În speţă, iată care era compunerea fiecărui parchet: la tribunale cu o secţiune - dintr-un procuror şef şi un substitut; la tribunalele cu mai multe secţiuni, dintr-un prim-procuror şi un număr egal de procurori; la curţile de apel - atenţie, dintr-un procuror general care se desemnează prin delegaţie dintre consilierii Curţii; la Curtea de Casaţie – vă rog să citiţi „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie” – dintr-un procuror general şi 6 procurori de secţiuni.
Sigur că desemnarea celor 16 procurori generali ar avea şanse de reuşită, cu o condiţie însă pe care regret că trebuie să o spun. Se pare că domnul Valeriu Stoica a uitat. Cine este, concret, titularul dreptului de priveghere şi control? Fiecare din cei 16 procurori generali, toţi laolaltă ori un terţ? Răspunsul la această întrebare îl găsim tot în vechea legiuire, citez: „Ministerul Public este organizat în mod ierarhic; şeful suprem este ministrul justiţiei” - art. 66 din Codul de procedură penală şi art. 44 din Legea de organizare judecătorească, ambele din 1937.
Şi a nu se uita că instituţia Ministerului Public, de origine franceză, este adevărat, a fost introdusă în Muntenia prin Regulamentul Organic din 1832, iar în Moldova, după Unire, în baza Legii din 26 martie 1862. Într-un cuvânt, dacă şefia poate să fie împărţită la 16 persoane, nu acelaşi lucru se poate face şi cu responsabilitatea. Altminteri, toată strădania ministrului justiţiei, care ar refuza să fie şeful suprem al Ministerului Public, s-ar rezuma la o simplă clonare.
Aş mai sugera însă şi o altă posibilitate, ce se regăseşte în alte legislaţii, şi anume aceea că procurorul general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar putea fi unul dintre adjuncţii ministrului justiţiei.
În final, şi cu asta închei, aş reaminti actualului ministru al justiţiei, dna prof.univ.dr. Mona Pivniceru, de promisiunea fostului ministru al justiţiei, prof.univ.dr Valeriu Stoica, de a reintroduce instituţia „judecătorului de instrucţie”. Iar calitatea de „magistrat” a judecătorului de instrucţie este indiscutabilă. Căci, potrivit principiului constituţional al independenţei judecătorilor, „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii” (art.124 alin.3), în vreme ce „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei” (art.132 alin.1). Tot astfel, potrivit legii fundamentale, „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege” (art.126 alin.1), în vreme ce „Parchetele funcţionează pe lângă (deci nu „în cadrul”, n.n.) instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii” (art.131 alin.3). Pe cale de consecinţă, calitatea de „magistrat” a procurorului este discutabilă, el acţionând în ipostaza de agent guvernamental „sub autoritatea ministrului justiţiei”.
Abia atunci, după reintroducerea instituţiei „judecătorului de instrucţie” – departe de mine gândul de a minimaliza cumva meritul „cruciadei anticorupţie” – de-abia atunci, spuneam, se va vorbi de o adevărată, devastatoare, acţiune românească „Mâini curate”. 

* Monitorul Oficial nr. 75 din 15 mai 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

GARANTUL INDEPENDENŢEI JUSTIŢIEI

Ceea ce vom semnala aici, credeţi-mă, nu este o simplă difuzare de informaţii şi nici un atac politic.
Din păcate, cei care nu cunosc principiile organizării judecătoreşti sunt tentaţi să mute disputa privind Consiliul Superior al Magistraturii pe tărâm politic, în ciuda faptului, de exemplu, că 46 de instanţe (care sunt apolitice!) cer revocarea judecătorului care pledează pentru numirea unui procuror în fruntea Consiliului Superior al Magistraturii.
Voi încerca să vă explic de ce unii insistă – pe bună dreptate – pe ideea conducerii CSM-ului de către un judecător. Cum arătam pe larg în articolul Ce este şi cum funcţionează în România inamovibilitatea judecătorilor, judecătorii se bucură de inamovibilitate, în vreme ce procurorilor le este recunoscută doar stabilitatea, noţiune vidată, practic, de conţinut. Cele două categorii de „magistraţi” au, potrivit Constituţiei şi legii de organizare judiciară, un statut complet diferit. Şi nu este normal ca „garantul independenţei justiţiei”, aşa cum defineşte Constituţia CSM-ul, să fie condus de un procuror, amovibil, care se „bucură” doar de stabilitate.
Ministerul Public are o activitate independentă în cadrul sistemului judiciar, intrând în componenţa Guvernului, pentru că, într-adevăr, el are o poziţie de apărare a intereselor generale ale societăţii, în calitate de agent guvernamental. Dispoziţiile art. 131 din Constituţie, plasând Ministerul Public între autorităţile puterii judecătoreşti, iar pe procurorii constituiţi în parchete „sub autoritatea ministrului justiţiei”, creează însă o stare de ambiguitate în realizarea înfăptuirii justiţiei în numele legii. Căci, potrivit principiului constituţional al independenţei judecătorilor Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii” (art.124 alin.3), în vreme ce „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei” (art.132 alin.1). Tot astfel, potrivit legii fundamentale „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege” (art.126 alin.1), în vreme ce „Parchetele funcţionează pe lângă (deci nu „în cadrul”, n.n.) instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetarea penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii” (art.131 alin.3). Legea privind organizarea judiciară nr.304/2004 precizează că „Parchetele sunt independente în relaţiile cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu celelalte autorităţi publice” (art.59 alin.4).
Pe cale de consecinţă, plasarea Ministerului Public, parte a Executivului, şi a procurorilor constituiţi în parchete „sub autoritatea ministrului justiţiei”, membru marcant al Guvernului, constituie o gravă abatere de la principiile pe care se întemeiază organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti.
În fine, calitatea de „magistrat” a procurorului este discutabilă, el acţionând în ipostaza de agent guvernamental, care reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Ceea ce îi atribuie ipso facto, într-o măsură apreciabilă, culoarea politică a Executivului pe care îl serveşte.
Aşa fiind, este logic că „procurorii constituiţi în parchete”, în condiţiile Constituţiei şi ale Legii privind organizarea judiciară nr.304/2004, nu ar putea intra în compunerea organismelor puterii judecătoreşti, respectiv „instanţele judecătoreşti” şi „Consiliul Superior al Magistraturii”. Adică singurele îndrituite a exercita „Autoritatea judecătorească”.
Culmea este că în speţă, deşi actualul ministru justiţiei, judecător de carieră, a fost desemnat din rândul tehnicienilor neangajaţi politic, militează în acord cu cei câţiva judecători din CSM pentru conducerea acestui organism de către un judecător de carieră, alţi câţiva judecători din cadrul aceluiaşi organism susţin că această preşedinţie Consiliului se cuvine unui procuror, agent al puterii executive, ceea ce este inadmisibil. Motiv pentru care până acum 46 de instanţe (?!) solicită revocarea partizanilor rocadei la şefia colegiului ce a aparţinut unui judecător în favoarea… unui procuror.
Citiţi şi Ce este şi cum funcţionează în România inamovibilitatea judecătorilor

marți, 18 decembrie 2012

De ce a murit Ceauşescu pe limba lui (Partea a II-a)

- Partea a II-a -
„Onorată Curte,
Doamnelor şi domnilor,
În calitate de om al legii, am fost invitat să prezidez dezbaterile Curţii Morale a Revoluţiei, care îşi propune rejudecarea procesului soţilor Ceauşescu.
Incontestabil că acest proces a reprezentat pentru viaţa juridică din ţara noastră un eveniment cu totul ieşit din comun. Motiv pentru care o bună parte a opiniei publice, naţionale şi internaţionale, acuză justiţia română că a organizat pe 25 decembrie 1989, nu un proces, ci o mascaradă judiciară. Se susţine în acest sens că, printr-o inversare a succesiunii fireşti din activitatea judiciară, hotărârea de condamnare a fost în realitate, anterioară dezbaterilor care nu au constituit decât o simplă formalitate lipsită de conţinut, menită să dea aparenţă juridică unui act discreţionar. Pe de altă parte, există personalităţi politice proeminente, reputaţi analişti politici, jurnalişti şi, nu în ultimul rând, jurişti care susţin teza că cele petrecute la Târgovişte şi execuţia soţilor Ceauşescu se înscriu într-un proces revoluţionar, fiind motivate prin logica momentului istoric.
De la bun început trebuie precizat că nu este vorba de o judecată în accepţiunea bine statornicită a cuvântului – acesta este şi motivul pentru care nu mă vedeţi în robă – ci, dacă îngăduiţi o exprimare oarecum neobişnuită de un «proces al procesului de la Târgovişte».
Rejudecarea procesului soţilor Ceauşescu nu trebuie în nici un caz privită ca un proces propriu-zis, în cadrul şi condiţiile fixate de legea penală, ci de un act cu valoare pur morală prin care se urmăreşte, nu absolvirea de vinovăţie a soţilor Ceauşescu, ci restabilirea ideilor de legalitate şi justiţie grav afectate, chiar anihilate, de-a lungul deceniilor comuniste.
Vă propun ca atare să analizaţi, pas cu pas, desfăşurarea procesului de la Târgovişte, în încercarea de a stabili dacă şi în ce măsură poate fi calificat drept act de justiţie subordonat legii sau mascaradă judiciară.
Instanţa chemată să se pronunţe în această privinţă este alcătuită din revoluţionari autentici, reprezentând oraşele martir ale Revoluţiei, care s-au ridicat de la început împotriva comunismului, şi nu numai împotriva clanului Ceauşescu.
În ce mă priveşte, cum spuneam, nu particip în calitate de judecător, ci în aceea de om al legii obligat la obiectivitate şi imparţialitate, situat în afara oricărui partizanat politic. În acest context, consider că trebuie să limpezim aspecte esenţiale: 1). Caracterizarea juridică dată faptelor imputate soţilor Ceauşescu este sau nu conformă conţinutului normelor legale?; 2). Sunt sau nu stabilite aceste fapte printr-o apreciere obiectivă a probelor?; 3). Au beneficiat sau nu soţii Ceauşescu de drepturile şi garanţiile procesuale necesare pentru apărarea intereselor poziţiei lor procesuale?; 4). Pedeapsa cu moartea aplicată celor doi a fost sau nu corect pusă în executare?
Acestea sunt, onorată Curte, probleme asupra cărora trebuie să decideţi. Ceea ce nu înseamnă că lista acestora nu ar putea fi completată cu cele ce se vor ivi în cursul dezbaterilor. Ca de pildă, aceea dacă a fost nu legală înfiinţarea tribunalului extraordinar? Dumneavoastră, domnilor, vă revine sarcina de a cântări lucrurile şi a decide prin vot, punct cu punct, concluziile la care veţi ajunge, sub forma unui act de constatare, ce urmează a fi înaintat Parchetului General în vederea promovării unui recurs în anulare.
Acestea fiind spuse, dau cuvântul celor ce consideră că pot contribui în mod esenţial la clarificarea punctelor enumerate”.
Acesta a fost începutul procesului.
- Va urma -

marți, 21 august 2012

Rugaciunea unui judecator



Ma asteptam ca dl fost secretar de stat, Dan Stoica, sa reproduca nu cugetarile poetice ale judecatorului Danilet, gen "ca la baie... (intelegeti voi)", ci povetele ce decurg din "Rugaciunea unui judecator":

 "Rugăciunea unui judecător
Doamne! Eu sunt unica fiinţă pe lume căreia Tu i-ai dat o părticică din atotputernicia Ta; putere de a condamna sau a achita pe semenii mei.
În faţa mea persoanele se înclină; la cuvântul meu ele aleargă; la vorbele mele ele ascultă; poruncilor mele ele se supun; la sfaturile mele ele se împacă, se despart sau îşi părăsesc bunurile lor.
La semnul meu uşile închisorilor se închid, în urma condamnatului, sau de deschid, pentru libertate.
Sentinţa mea poate schimba sărăcia în belşug şi bogăţia în mizerie. De hotărârea mea depinde destinul multor vieţi.
Înţelepţi sau ignoranţi, bogaţi sau săraci, bărbaţi sau femei, cei care se vor naşte, copiii, tinerii, nebuni şi muribunzii, toţi sunt supuşi, de la naştere şi până la moarte, legii pe care eu o reprezint şi justiţiei pe care o simbolizez.
Ce grea şi teribilă povară ai pus, Doamne pe umerii mei!
Ajută-mă, Doamne, ca eu să fiu vrednic de această înaltă misiune! Măreţia acestui oficiu să nu mă ispitească. Orgoliul sau mândria să nu mă încânte şi măririle deşarte să nu mă încurajeze.
Unge, Doamne, mâinile mele; încurajează fruntea mea, o Duh al meu, pentru ca să fiu ministrul dreptăţii pe care Tu ai creat-o, pentru societatea oamenilor.
Fă din toga mea o mantă incoruptibilă! Pana mea să nu fie un pumnal care răneşte, ci să fie săgeata care indică traiectoria Legii, pe drumul justiţiei.
Ajută-mă, Doamne! Fă-mă ca să fiu drept şi hotărât, cinstit şi curat, moderat şi blând, deschis şi umilit. Să fiu necruţător faţă de greşeli, dar înţelegător cu cei care greşesc. Prieten al Adevărului şi ghid pentru cei ce-l caută. Să fiu cel ce aplică legea, dar, înainte de toate, acela care o împlineşte. Nu-mi permite niciodată să-mi spăl mâinile, ca Pilat în faţa nevinovăţiei şi nici să arunc, ca Irod, pe umerii celui batjocorit, haina de ruşine. Să nu mă tem de Cezar de împărat, şi nici de frica lui să întreb poporul: Baraba sau Iisus?
Verdictul mea să nu fie o anatemă dureroasă, ci un mesaj care regenerează, un cuvânt care reconfortează, lumina care clarifică, apa care spală, sămânţa care încolţeşte, floarea care ţâşneşte din amărăciunea unei inimi umane. Sentinţa mea să poată aduce uşurare celui mâhnit şi curaj celui persecutat. Ea să sece lacrimile văduvei şi să înceteze plânsul orfanilor. Iar când vor trece prin faţa scaunului de judecată, pe care eu şed, zdrenţăroşii, mizerabilii, dezmoşteniţii, fără credinţă şi fără nici o speranţă în oameni, călcaţii în picioare, alungaţii, chinuiţii, a căror gură salivează, fără a avea pâine ca să mănânce, a căror faţă se spală cu lacrimi de durere, de umilinţă şi de dispreţ, ajută-mă, Doamne, să alin foamea şi să astâmpăr setea lor după dreptate. Ajută-mă Doamne!
Când momente din viaţa mea vor fi umbrite, când spini şi pălămidă îmi vor răni picioarele, când răutatea oamenilor va fi mare, când flăcările urii se vor aprinde şi pumnul se va ridica să lovească; când machiavelismul şi înşelăciunea se vor introduce în locul Binelui şi vor răsturna legile raţiunii; când ispita va întuneca gândirea mea şi va tulbura simţurile mele, ajută-mă, Doamne!
Când mă voi frământa în nesiguranţă, luminează-mi mintea; când voi ezita să iau o hotărâre, însufleţeşte-mă; când voi cădea, ridică-mă!
Şi, în sfârşit, când, într-o zi, voi muri, va trebui să apar în Augusta ta faţă, pentru ultima judecată, priveşte cu milă spre mine, Pronunţă, Doamne, Sentinţa Ta!
Judecă-mă ca Dumnezeu.
Eu am judecat ca om.

Tradusă Dr. George Surdu"
 

marți, 3 iulie 2012

Am întâlnit criminali cu feţe de îngeri…


fragment din interviul acordat cotidianului Adevărul – 25 ianuarie 1997

(consemnat de Val Vâlcu)

-          De ce sunt mai mulţi judecători la Berlin?
-          De ce sunt la noi prea puţini ? Fiecare societate are atâţia magistraţi şi de valoarea pe care o merită. Căci expresia celebră pe care aţi sugerat-o invoca, de fapt, încrederea în magistratul ideal. Acum vreo 200 de ani, un ţăran german a fost obligat să dărâme o moară pentru ca regele să-şi poată extinde terenul de vânătoare. Ţăranul a refuzat şi a ripostat în faţa slujitorilor regelui, deci a puterii politice, bazându-se pe corectitudinea puterii judecătoreşti. „Mai sunt judecători la Berlin”, a rostit, subliniez, acum 200 de ani, un ţăran din Germania. N-aş spune că nu s-au ridicat şi la noi magistraţi de valoare şi care să aibă coloană vertebrală. Judecătorii de şedinţă sunt, cred, la fel ca judecătorii din Berlin. Senzaţia de pustiu o creează cei care conduc tribunalele sau chiar magistratura. Adică o mulţime de foşti securişti şi ofiţeri de miliţie, consideraţi prea slabi pentru instituţiile respective, în vremea lui Ceauşescu şi „debarcaţi” pe la câte un tribunal.
-          În statul de drept se mai judecă strâmb?
-          Personal, nu am simţit nici o presiune în regimul trecut. E drept, că nici nu erau cine-ştie-ce interese la un divorţ, la moştenirea unei butelii sau la o crimă pasională. După 1989, de când a început lumea să se judece pe câte o fabrică, pe câte un hectar de pădure, se justifică şi intervenţiile de „sus”. Aşa se şi explică menţinerea în posturi cheie şi chiar promovarea incompetenţelor şi a celor ce pot fi uşor şantajaţi. Timp de 7 ani nu s-au căutat integri, ce persoane cărora să le poţi, la o adică, arăta dosarul. Cel mai bun „atu” pentru avansare era să le dai motive să te şantajeze. Să ştie cei de la putere că doar fac un semn din deget şi ai de ce sări să le îndeplineşti dorinţele…
-          Cine-mparte dreptatea, parte îşi face?
-          Cui are, pe căi necinstite, să i se mai dea. Ani buni de puşcărie. Salariul, e drept, a fost unul de mizerie, dar nu poţi aprecia frumuseţea unei profesii doar cu unităţi de măsură monetare. Cei care susţin că judecătorii au fost forţaţi la compromisuri din cauza salariului greşesc amarnic. Dacă este vorba de medici, care nu au alternativă, sunt dispus să acord circumstanţe atenuante. Dar judecătorul nemulţumit de salariu poate oricând să treacă în avocatură. Dacă rămâne şi fură, este un simplu infractor. Mulţi au rămas pentru sentimentul minunat că pot să facă dreptate sau să îndrepte o injustiţie. Cei care au cunoscut forţa şi răspunderea pe care ţi le dau o funcţie în care decizi asupra destinului unor semeni nu au nevoie de motivaţii meschine.
-          Justiţia e oarbă, ca şi forţele naturii…
-          E legată la ochi, ca să fie protejată de „strălucirea” uneia sau alteia dintre părţi. Legile sunt însă aproape de natură. De natură umană. Odată cu apariţia omenirii, a apărut şi nevoia de reglementare a raporturilor dintre oameni. Erau reguli bazate pe experienţă şi bun simţ. Dreptul roman le-a preluat, le-a prelucrat şi le-a dat o formă scrisă. Codul de legi al lui Napoleon este alcătuit pe scheletul dreptului roman, şi acest cod, cu mici corecţii, este folosit şi azi. Dreptul a avut caracter de clasă, consacrând pentru o anumită categorie unele privilegii. Dreptatea, cum se spune, era a aceluia mai tare. Eu sunt legea, spunea câte un mic satrap de provincie. Şi pe Miron Cozma l-am auzit cu expresia asta. Din punctul lui de vedere este foarte corect, Eu sunt legea, eu îi aplic normele. Nu Cozma a greşit, ci aceia care l-au lăsat să îşi impună legea în Valea Jiului.
-          Dumneavoastră puneţi diagnosticul la prima vedere?
-          Nu am crezut în teoria lui Lombroso, care încerca să stabilească o legătură între profilul fizic şi cel moral. Am întâlnit criminali cu feţe de îngeri şi „lombrosieni” fără pată. Aşa că nu pun „diagnosticul” decât pe baza analizelor. Este drept că o experienţă de aproape 30 de ani în magistratură îţi permite să „ghiceşti” când te minte câte unul: să „simţi” infractorul sau nevinovatul. De exemplu, am condus un proces în care acuzatul avea o figură de te băga în sperieţi. Era şi alcoolic, un paria, ce să mai spun. Acuzaţia era foarte gravă: omor cu cruzime. Cadavrul unei femei care „consuma” resturile din pahare, la cârciuma frecventată de omul nostru, fusese găsit în curtea unei biserici. Acuzatul mărturisise miliţienilor că a trecut prin acea curte şi de aici la arestare nu a fost decât un pas. Am făcut abstracţie de înfăţişarea omului şi m-am gândit să cer încă un examen medico-legal. Tocmai sinceritatea lui m-a mirat. De obicei criminalii nu recunosc că au trecut nici pe la un kilometru de locul asasinatului. Şi, într-adevăr, s-a constat că victima fusese lovită de un TIR şi apoi târâtă în curtea bisericii, pentru că loviturile cauzatoare de moarte erau doar pe o parte a corpului. Iar bătăuşul nu se uită unde dă, nu îşi alege locul…