Discutarea cererilor de „ridicare” a imunităţii

Trebuie să vă spun de la bun început că nu împărtăşesc iniţiativa soluţionării cererilor de „ridicare a imunităţii” inclusă în proiectul de modificare a Statutului parlamentarilor. Potrivit acestei iniţiative – după cum reţine jurnalista Rodica Ciobanu (în Gândul din 17.01.2013) – „parlamentarii/miniştrii vor fi judecaţi, întâi, de Parlament, iar cererea de declanşare a urmăririi penale împotriva acestora adresată de ministrul Justiţiei trebuie însoţită de probele relevante, puse la dispoziţie de Parchet, raportul comisiei parlamentare urmând să facă referire la acestea, precum şi la temeiul legal şi motivele invocate de procurori. Cu alte cuvinte, comisia de imunităţi, care solicită dosarul doar în cazul percheziţiei şi arestării, nu-l dă pe mâna Parchetului pe respectivul decât după ce-l judecă pe baza dovezilor, substituindu-se, astfel, justiţiei. Mai mult, în cazul în care constată că nu există temei pentru reţinerea unui parlamentar/ministru, Camera ar putea trimite hotărârea sa la CSM pentru a lua măsurile care se impun trecându-şi, aşadar, în statut o acţiune de intimidare a procurorilor”.

Comisia de statut a menţinut forma iniţiatorilor proiectului de modificare a Statutului parlamentarilor în cazul solicitărilor de arestare, reţinere sau percheziţie a acestora, făcându-se referire la „motivele concrete şi temeinice” ale cererii procurorilor. Astfel, în proiectul de lege adoptat de Comisia de statut se menţionează că solicitarea de reţinere, arestare sau percheziţie „trebuie să conţină indicarea cazului prevăzut de Codul de procedură penală şi motivele concrete şi temeinice, care justifică, luarea măsurii preventive sau dispunerea percheziţiei”. În baza acestei solicitări parlamentarii pot decide la nivelul comisiei de specialitate în cel mult 3 zile recomandarea pe care o fac plenului respectivei Camerei Parlamentului.

Cred că, în prealabil adoptării acestui mutant legislativ era necesar, se impunea nu numai revizuirea art.72 din Constituţie, titrat „Imunitatea parlamentară”, dar şi a cazurilor şi condiţiilor prevăzute de legea penală care justifică restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie, de care beneficiază orice cetăţean dar, în acelaşi timp, şi rediscutarea acestei instituţii – imunitatea parlamentară. Mărturisesc că am fost preocupat de această problemă şi, de câte ori am avut ocazia, mi-am exprimat punctul de vedere (Imunitatea parlamentară şi protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale).

Acum, pentru a nu vă mai reține atenția cu chestiuni juridice și pentru a fi pe înțelesul celor ce nu au pregătire în domeniu, am să mă refer strict la înțelesul celor trei alineate ale art.72 din Constituție, care, redactate în cadrul aceluiași articol titrat „Imunitatea parlamentară” a dat naștere ideii greșite că parlamentarii s-ar bucura de impunitate, respectiv de o veritabilă imunitate generală și absolută, în virtutea căreia făptuitorul nu poate deveni subiect de drept penal oricare fapta comisă și oricare ar fi circumstanțele sale.

În primul rând, trebuie să facem unele clarificări în această problemă. Căci parlamentarii au dat cu totul alt sens imunității de care se bucură ei în temeiul art.72 alin.1 din Constituție. Unii au înțeles că indiferent în ce condiții și oriunde ar săvârși o infracțiune, indiferent de infracțiune de infracțiune și de gravitatea ei, ar scăpa incidenței legii penale, ceea ce e inadmisibil.

1. În ceea ce priveşte solicitările de arestare, reţinere sau percheziţie pe baza cărora Parlamentul urmează a încuviinţa trimiterea în judecată penală a deputaţilor ori senatorilor

Cum arătam, pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea mandatului, parlamentarul răspunde penal ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural. În acest sens art.72 alin.2, în prima sa parte, precizează că „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, …”. În partea finală a aceluiaşi text, legiuitorul constituant găseşte de cuviinţă să adauge: „…dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”, adăugire pe care unii s-au grăbit să o califice – greşit! – ca fiind o prelungire a imunităţii parlamentare.

„Protecţia” la care se referă art.72 alin.2 din Constituţia României, sub forma garanţiilor procedurale ale libertăţii individuale, nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără „încuviinţarea” Camerei din care face parte. Această garanţie este menită să împiedice ca un parlamentar să fie privat de posibilitatea de a-şi exercita funcţia ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice. Ea nu suprimă represiunea penală, ci doar întârzie momentul judecăţii, în scopul de a nu abate un parlamentar de la exerciţiul funcţiei sale. Mai exact spus, întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau cercetării judecătoreşti. 

Iar „încuviinţarea” – în concepţia iniţiatorilor modificării Regulamentului Camerelor – „trebuie însoţită de probele relevante, puse la dispoziţie de Parchet”. Cu alte cuvinte, Comisia de imunităţi nu l-ar da pe mâna Parchetului pe respectivul parlamentar, citez: „decât după ce îl judecă pe baza dovezilor”. Greşit! Căci aceasta ar însemna că respectiva comisie parlamentară se substituie astfel justiţiei, ceea ce reprezintă o grosolană încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat. Căci, potrivit Constituţiei, „Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”.

Aşadar, Parlamentul nu este chemat să „judece” fapta ilicită aflată în cursul urmăririi penale, ci doar să „încuviinţeze” percheziţionarea, reţinerea sau arestarea preventivă a învinuitului, dacă există vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148 Cod procedură penală şi numai după ascultarea acestuia.

2. Este posibilă „ridicarea” imunității parlamentare?

Imunitatea menționată în art.72 alin.1 din Constituție, denumită și cauză de iresponsabilitate politică, poartă numai asupra acelor fapte ilicite care rezultă din voturile și opiniile politice exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredințat în mod democratic de către alegători. Imunitatea parlamentară durează pe tot timpul mandatului parlamentar pentru faptele ilicite săvârșite în timpul exercitării acestuia. Nu trebuie să fii expert în materie pentru a înțelege că acest articol, art.72 alin.1, reprezintă esența imunității parlamentare, care trebuie să apere nu persoana, ci calitatea acesteia.

Textul constituțional nu face decât să circumstanțieze conținutul concret al cauzei de iresponsabilitate politică specială la care ne-am referit. Deci, imunitatea nu poate funcționa ca o „umbrelă” sau, dacă vreți, ca o pavăză împotriva legii penale. Nu s-a dorit sustragerea parlamentarului, indiferent cărui partid ar aparține, de la răspunderea penală, ci doar deplina libertate a opiniei sale politice, subliniez din nou, a opiniei politice, fără teama că cineva ar avea posibilitatea să-l supună la presiuni sau împotriva sa să se comită abuzuri.

Din păcate, lucrurile s-au extrapolat și, indiferent dacă faptele ilicite săvârșite în cursul exercitării mandatului derivă din voturile sau opiniile politice emise în timpul îndeplinirii acestuia (calomnie, insultă, în febra dezbaterilor parlamentare și care, potrivit art.72 alin.1, pot atrage răspunderea juridică, respectiv civilă, disciplinară ori contravențională), ori care nu au nici o legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în cursul îndeplinirii mandatului (fapte infracționale), parlamentarul respectiv se grăbește să fluture, zor nevoie, steagul imunității.

Așadar, imunitatea parlamentară nu se aplică decât în sfera politică. Ea nu poate fi ridicată printr-o hotărâre a parlamentului, fiindcă ea nu îi aparține parlamentarului. Ea poate fi ridicată numai de alegători (nealegându-l și a doua oară). Nici senatorul ori deputatul, nici Camera din care el face parte nu pot renunța sau încuviința renunțarea la această imunitate, fiindcă ea este dictată de un interes public și, deci, este de ordine publică.