Potrivit art.70 alin.1 teza I din Constituţia
României: „Deputaţii şi senatorii intră
în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care fac
parte, sub condiţia validării alegerii
şi a depunerii jurământului” (s.n.).
Aşadar, per
a contrario, NU dobândesc calitatea de deputat sau de senator şi NU „intră în exerciţiul mandatului”
aleşii care nu au îndeplinit cumulativ aceste două condiţii.
Potrivit art.70 alin.1 teza a II-a, „Jurământul se stabileşte prin lege organică”.
Iar legea organică este statutul deputaţilor şi senatorilor, care dispune în
art.3 că fiecare deputat şi senator depune în faţa plenului Camerei din care
face parte, întrunită în şedinţă comună, jurământul de credinţă faţă de ţară şi
popor, în finalul căruia este prevăzută formula „Aşa să mă ajute Dumnezeu”. În
alin.2 al textului citat se precizează însă că „Jurământul de credinţă se poate depune şi fără formula religioasă care
se înlocuieşte cu formula „Jur pe onoare şi conştiinţă”, deci nu pe Biblie,
Coran etc. Dar – atenţie! – în alin.4 al textului se precizează că: „Refuzul
de a depune jurământul de credinţă – sub diferite pretexte, n.n. – atrage
de drept invalidarea mandatului,
de care plenul Camerei ia act” (s.n.).
În ceea ce mă priveşte nu am băgat de seamă că
legea fundamentală, Constituţia României, ori legea organică, Statutul
deputaţilor şi al senatorilor, ar admite „amânarea” validării în afara datei
întrunirii legale a Camerei.
Libertatea cu care se manifestă unii parlamentari
este privită ca o gravă şi inadmisibilă abatere de la disciplina de partid în
spiritul căreia ar trebui să se manifeste, reprimându-şi convingerile. În
paranteză fie spus, câte înţelegeri neştiute vor mai exista prin sertarele
arcului guvernamental şi ce rol mai au deliberările parlamentare dacă deputaţii
şi senatorii sunt obligaţi să le respecte ad
litteram?
Această concepţie – greşită, credem noi – naşte
întrebări inevitabile. Sunt oare parlamentarii simpli salahori pasibili de
sancţiuni în cazul în care nu răspund cu maximum de solicitudine şi obedienţă
comenzilor ce li se dau? Le este sau nu îngăduit să se abată de la deciziile
luate la vârful coaliţiei? Sunt ei, parlamentarii, simplii executanţi ai unor
soluţii venite din afară, piese ale unei absurde maşini de vot, pioni pe tabla
de şah a unei voinţe unice şi inflexibile?
Agitaţia provocată de atitudinea „recalcitrantă” a
parlamentarilor „neconformişti”, care de fiecare dată a declanşat aprige
dispute politice, ne obligă să dăm răspunsuri tuturor acestor întrebări. Pentru
că, în definitiv, miza o constituie statutul parlamentarului, mai exact mandatul
reprezentativ în virtutea căruia acţionează el.
Lămuritoare sunt, în acest sens, prevederile
art.69 din Constituţie: „În exercitarea
mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului” (alin.1); „Orice mandat imperativ este nul”
(alin.2).
Comentând acest text, autorii unui valoros tratat
de drept constituţional, prof.univ.dr. Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu şi
Georgeta Duculescu, fac o sumă de observaţii pertinente, răspunzând parcă
situaţiei conflictuale generale de „indisciplina” unor parlamentari. „Deputaţii
şi senatorii nu pot să fie legaţi printr-un mandat imperativ, prin aceasta
înţelegându-se mandatul de a acţiona într-o anumită problemă concretă numai
într-un anumit mod, pentru a obţine un rezultat de o anumită natură. Dacă este
adevărat că deputaţii şi senatorii sunt legaţi de alegătorii lor, în sensul că
trebuie să le respecte voinţa, ei beneficiază, incontestabil, din momentul în
care sunt aleşi, de un anumit grad de
autonomie. Acest grad de autonomie este valabil şi faţă de propriile lor
partide. (…) Disciplina de partid dă expresie adeziunii politice la un
anumit program de guvernare, al unei formaţiuni politice. Calitatea de deputat
sau de senator conferă însă celui ales o deplină libertate de expresie, pe care
acesta o exercită, desigur, în cadrul orientării sale politice.
Apartenenţa
unui parlamentar, chiar la formaţiunea majoritară, nu-l poate obliga să accepte
orice măsura a Guvernului, ori să adere automat la un punct de vedere. Un
asemenea sistem era posibil numai în regimul trecut, când orice îndepărtare de
la principiile partidului de guvernământ (unic) deveneau o faptă incompatibilă
cu statutul celui în cauză. În
regimul democratic, un parlamentar are dreptul să îşi exprime deschis părerile,
să accepte sau nu anumite iniţiative ale Guvernului, chiar dacă face parte din
formaţiunea majoritară, să propună amendamente, completări etc. Este cert că o
înţelegere greşită a raportului dintre calitatea de parlamentar şi aceea de
membru al unui partid nu poate avea decât un efect contraproductiv”.
Bine ar fi dacă adepţii disciplinei de partid ar
mai pune din când în când mâna pe carte…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu