miercuri, 15 iunie 2016

Imunitatea şefului Statului


Când cineva săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală ca infracţiune, el devine implicit un infractor de fapt. Se poate însă ca legea penală, pentru consideraţiuni privind persoana acestuia, să nu voiască a face din el un subiect de drept penal. Sub raportul intrinsec, cauzele privind persoana pot fi împărţite în două grupe: 1) cauze privind persoana fizică (adică starea psiho‑biologică a persoanei), motivate de anumite consideraţiuni patologice (autorii le numesc cauze de iresponsabilitate psiho‑fizică) şi 2) cauze privind calitatea persoanei (adică situaţia sa politico‑socială), motivată de anumite consideraţii de ordin politic sau social intim legate de calitatea persoanei; aceste cauze sunt denumite cauze de imunitate (autorii le numesc cauze de iresponsabilitate politică). În toate‑aceste cazuri, infractorul de fapt rămâne infractor de fapt, iar legea penală nu‑i mai este incidentă. Această înlăturare a incidenţei legii penale pentru consi­deraţiuni personale poate fi generală şi absolută (atunci când persoana nu poate deveni subiect de drept penal oricare ar fi faptul comis şi oricare ar fi circumstanţele sale) sau poate fi numai specială şi relativă (atunci când este privitoare numai la anumite fapte şi acestea săvârşite în anumite condiţii).
Problema pe care ne-o punem şi la care încercăm să găsim un răspuns este de a şti dacă imunitatea şefului Statului consacrată de legea noastră fundamentală satisface principiile care stau la baza ei.
Imunitatea şefului Statului – indiferent că este vorba de preşedintele unei republici sau de un monarh constituţional – îşi găseşte justificarea în consideraţiuni de interes şi oportunitate politică. Şeful Statului, înainte de a fi o persoană este o instituţie, cea mai înaltă instituţie politică în Stat. Or, pentru a păstra acestei instituţii autoritatea şi puterea de care are nevoie este bine să nu se poată aduce nici o atingere persoanei care reprezintă această instituţie. Fiindcă în ziua când în jurul acestei persoane s‑ar urzi tot felul de învinuiri, când acestea ar fi aduse în justiţie iar şeful Statului ar compărea la bară, atunci imunitatea sa ar fi complet zdruncinată, căci în rândurile populaţiei se vor forma curente opuse, unele pentru, altele contra şefului Statului şi astfel la tot momentul ar putea izbucni adevărate războaie civile atât de păgubitoare pentru menţinerea şi propăşirea ordinii publice. Imunitatea acordată şefului Statului pune, din contră, stavilă unor atare zbuciumări care macină temelia statului. Dacă la adăpostul acestei imunităţi şeful Statului comite fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei, ei bine, el poate fi suspendat din funcţie şi demis prin referendum. Ca o consecinţă a acestei justificări de ordin politic, în care se are în vedere instituţia iar nu persoana în sine, legiuirile tuturor statelor, indiferent de forma de guvernământ, admit că imunitatea şefului Statului nu poate fi decât generală. Pe baza acestei imunităţi, şeful Statului nu poate fi niciodată subiect de drept penal.
Legea noastră fundamentală admite că: „Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile articolului 72 alin.1 se aplică în mod corespunzător” (art.84 alin.2). Iar în art.96 alin.1, adaugă: „Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare”.
Aceste din urmă dispoziţii constituţionale – trimiterea la prevederile art.72 alin.1 şi „punerea sub acuzare... pentru înaltă trădare” – mă obligă să conchid că la noi, ca la nimeni alţii, imunitatea recunoscută Preşe­dintelui României nu numai că nu este generală, în sensul că şeful Statului nu poate fi niciodată subiect de drept penal, dar nici absolută, în sensul că în orice condiţii şi oriunde şeful Statului ar săvârşi vreo infracţiune, acesta scapă inci­denţei legii penale! Se pare că „bravii” noştri constituţionalişti „uită” o serie de lucruri.
Mai întâi, prevederile articolului 72 alin.1 nu au cum să se aplice şefului Statului „în mod corespunzător”, ele circumscriind doar obiectul imunităţii parla­mentare a deputaţilor şi senatorilor „pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Apoi, dacă domnii parlamentari „pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare”, s‑ar putea înţelege că ei înşişi ar urma să instrumenteze o cauză de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Ceea ce este absurd. În realitate, textul în discuţie se inspiră din Constituţia Franţei, care, şi ea, admite posibilitatea judecării preşedintelui în caz de înaltă trădare. Numai că, spre deosebire de noi, francezii au dus lucrurile până la capăt. Pe de o parte, infracţiunea de înaltă trădare este definită ca atare, iar judecarea ei este încredinţată unei instanţe speciale: Înalta Curte de Justiţie, care nu se confundă cu echivalentul francez al Curţii Supreme de Justiţie, respectiv Curtea de Casaţie.
Desigur, nu este obligatorie existenţa unei instanţe speciale după modelul francez sau chiar al vechii noastre legislaţii. Aceasta nu împiedicat însă legiuitorul constituant să consacre competenţa de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art.96 alin.4). Dar, aşa stând lucrurile, este de neînţeles de ce la mai bine de nouă ani de la revizuirea Constituţiei, legislaţia noastră penală – în pofida numeroaselor modificări care i-au fost aduse – nu conţine definirea infracţiunii de înaltă trădare şi nici pedeapsa aplicabilă. La fel de neînţeles este faptul că între competenţele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – aşa cum au fost stabilite prin recenta modificare a Codului de procedură penală – nu figurează, aşa cum ar fi fost firesc, posibilitatea judecării preşedintelui ţării!
Ca atare, nu ne rămâne decât să tragem concluzia că se vrea neaplicarea menţionatei prevederi constituţionale, care, astfel, este menţinută la nivelul unei simple afirmaţii. Cu toate acestea, credem că de o manieră sau alta se impune clarificarea situaţiei în sensul recunoaşterii oneste a imunităţii absolute a şefului Statului în lumina motivaţiilor de mai sus. Dar aceasta nu se poate face decât prin eliminarea prevederilor art.84 alin.2, urmându‑se procedura de revizuire.
Lucrurile se cer limpezite. În mod normal, s-ar impune modificarea articolului 96 din Constituţia revizuită (urmându-se modelul Constituţiei franceze şi, de ce nu, Constituţiei noastre din 1923) şi, pe cale de consecinţă, legislaţia noastră penală să conţină definirea infracţiunii de înaltă trădare şi pedeapsa aplicabilă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu