joi, 22 octombrie 2015

O mineriadă uitată?


Mineriada din 13-15 iunie 1990 a însemnat instrumentarea unui război civil de către puterea politică de atunci. Regimul a făcut o tentativă de suprimare a opoziţiei politice şi civice, atentând la ideea însăşi a statului de drept. Minerii, manipulaţi cu cinism, s-au substituit forţelor de ordine, arestând şi maltratând oamenii pe criteriul luptei de clasă. La rândul lor, forţele de ordine au împrumutat de la detaşamentele paramilitare „metoda” corecţiei discreţionare. Toată drojdia propagandei marxist-leniniste a izbucnit în acele zile de coșmar.
Atunci când Miron Cozma a fost arestat mulţi (naivi) au răsuflat uşuraţi, spunându‑şi că, în sfârşit, autoritatea statului se face din nou simţită în România. Numai că s‑a ignorat faptul că Miron Cozma a fost cercetat și condamnat doar pentru mineriada din septembrie 1991, soldată cu căderea guvernului Roman. Astfel că, neîncrezători în ofensiva anticorupţie, unii au zâmbit pe sub mustaţă, fiind convinşi că nu este vorba decât despre o vendetă politică. Or, toată lumea ştie că mineriada din 1991 nu este decât o consecinţă a celor anterioare. Minerii au venit la Bucureşti şi în ianuarie 1990, şi în februarie 1990, şi în iunie 1990. Şi atunci au rupt spinări, au lovit în stânga şi‑n dreapta şi au primit mulţumirile şefului statului pentru „înaltul simţ civic” de care au dat dovadă.
Acum, vălul uitării pare să se fi aşternut peste primele trei mineriade. Culmea, până şi posturile de televiziune, atunci când comentează evenimentele din septembrie 1991, prezintă mai mult imagini de la mineriadele anterioare, dar nu se pomeneşte nici măcar un cuvânt despre ele. Să fie de vină amnezia? Exclus!
Or, toate mineriadele au fost puse la cale de acelaşi mecanism politic. Chiar mineriada din iunie 1990 este consecinţa primelor incursiuni minereşti din ianuarie şi februarie 1990. Şi toate acestea, ca urmare a clientelizării acestei categorii sociale, prin acordarea unor privilegii salariale. Păi, ar fi avut România bani să‑şi facă o „Legiune străină’? Sigur că nu. S‑au pompat mulţi bani în Valea Jiului, dar a meritat. Iar, ca să nu scadă entuziasmul ortacilor şi pentru a fi cât mai bine antrenaţi în luptele de stradă, aceştia au fost chemaţi de mai multe ori în Bucureştiul ‑ „rebel”.
Într‑un cuvânt, în limbaj juridic, este vorba de o infracţiune continuată şi anchetarea ei nu poate fi concepută pe segmente. Așa fiind, se impune extinderea anchetei şi la mineriada din iunie 1990. Şi să nu spună cineva că prima zi a respectivei mineriade, cea din 13 iunie 1990, a și fost anchetată şi adusă în faţa justiţiei, căci acest lucru s‑a produs… dar numai în ce priveşte victimele. Altfel ar fi venit vorba şi de atrocităţile ortacilor, şi doar aceştia erau... intangibili. În schimb, călăii au primit o mângâiere pe lămpaş şi o „mică atenţie”, o subvenţie de câteva sute de miliarde de lei.
Reamintesc că eu însumi am fost implicat în judecarea aşa‑zisei „rebeliuni legionare”, iniţiată de „bande înarmate” ce fluturau „steaguri verzi”. Realizând că, în realitate, ceea ce s-a urmărit atunci a fost lichidarea brutală a opoziției și a oricărei încercări de contestare a regimului instaurat de Ion Iliescu, instanţa i‑a achitat pe toţi inculpații, neexistând nici o probă în sensul celor afirmate şi susţinute de șeful Statului, motiv pentru care am fost „eliberat” mintenaș din funcţia de preşedinte al Tribunalului Municipiului București.
Din nefericire, pentru zilele de 14 şi 15 iunie 1990 nu s‑a mai vrut nici o anchetă şi nu a mai avut loc nici un proces.
Miron Cozma 1‑a prins pe Dumnezeu de picior atunci când i‑a strâns mâna ex‑preşedintelui Iliescu şi a primit mulţumirile acestuia. Numai că, în realitate, Miron Cozma este un infractor care, fără nici un dubiu, a încălcat legile ţării! Dar aceasta în postura de unealtă a regimului Iliescu. Iar acum, principala învinuire care i se aduce lui Miron Cozma, pentru mineriada din 1991, anume de subminare a instituţiilor statului, este cel puţin ciudată, dacă nu absurdă. În iunie 1990 minerii au venit tocmai pentru a consolida un regim politic cu toate instituţiile lui, la cererea şefului statului. În realitate, ceea ce s‑a urmărit atunci a fost lichidarea brutală a opoziţiei şi a oricărei încercări de contestare a regimului instaurat de Ion Iliescu. A nu se uita devastarea sediilor PNŢCD, PNL şi AFDPR, devastarea sediului ziarului „România Liberă”, devastarea Universităţii, devastarea locuinţelor unora din personalităţile politice. În toate aceste acţiuni, minerii au fost conduşi pas cu pas de ofiţeri de securitate şi poliţie, care au înmânat minerilor liste cu adresele unor importanţi lideri politici.
În încheiere, să amintim un drept fundamental al omului: dreptul la nevinovăţie. Miron Cozma are dreptul să se apere. Numai că, apărându‑se, ar trebui să spună tot ce ştie.

miercuri, 23 septembrie 2015

Să nu-l uităm pe Ilie Ilaşcu

 

„Nu poate decât să ne bucure că România face pași importanţi pentru stabilirea unor noi relaţii de colaborare cu ţările învecinate din estul Europei. Cu Ucraina s-a semnat un tratat de bună vecinătate, nu este acum momentul să comentez în ce mod, important este că el există și în curând urmează să fie discutat în Parlamentul României.
De asemenea, relaţiile cu Republica Moldova au devenit mult mai pragmatice, trecând de faza sentimentalismului. Sentimentele frăţești oricum nu pot dispărea, dar recent începuta colaborare economică nu poate să reprezinte decât încă un pas pe calea inevitabilei integrări. Mai mult chiar, un înalt oficial de la Kremlin, declara public că Federaţia Rusă este gata să înceapă discuţii pentru realizarea unui tratat bilateral, atunci când Bucureștiul va considera de cuviinţă. În aceste condiţii, a avut loc o nouă întâlnire a Trilateralei București-Chișinău-Kiev, la nivel de reprezentanţi ai ministerelor de externe, unde s-au discutat probleme economice, politice, geostrategice, s-au combătut teorii și s-au prezentat planuri concrete. Dar despre ce nu s-a discutat? Doar de colegul nostru din Parlamentul Republicii Moldova, românul Ilie Ilașcu, nu. Nu ne putem îndrepta spre Vest, cu motoarele în turaţie maximă, uitându-ne martirii în pușcăriile Estului. Și Ilie Ilașcu este un martir al poporului român, chiar dacă în ultimul timp numele i se pronunţă rar, cât mai rar.
M-a surprins plăcut vestea că, pe fondul acestei blazări politice, în ceea ce-l privește pe Ilașcu, primarul general interimar al Bucureștiului, aflat la întâlnirea primarilor europeni de la Moscova, a reușit să-i strecoare la urechi președintelui Elţîn și o vorbă despre patriotul român. Acum ar fi o conjunctură favorabilă pe plan internaţional pentru a face tot ce este omenește posibil pentru ajutorarea acestui om ţinut în fi are pentru singurul motiv că este român.
Nu-mi fac iluzii că stă în putinţa noastră să-l eliberăm, dar nici nu avem voie să nu încercăm, deoarece, vorba românului, „încercarea moarte n-are”.
Deci, doamnelor și domnilor senatori, fie că discutăm cu oficialităţile din Vest, fie cu oficialităţi din Est, să nu-l uităm pe Ilie Ilașcu.”

(Monitorul Oficial nr. 122 din 9 iulie 1997, Partea a II-a,
Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

joi, 16 iulie 2015

„Sfătuitorul lui Iohannis, anchetă penală la vârf”

Romania TV
Emisiunea Newsline din 15 iulie a.c., ora 17,
moderator Cristina Şincai,
invitaţi: Ioan Ghişe, Cristian Rizea, Vasile Marica
 
„Sfătuitorul lui Iohannis, anchetă penală la vârf”
 Moderator: Vorbim despre ceea ce se îmtâmplă la Palatul Cotroceni. Sunt dezvăluiri bombă… Unul dintre consilierii lui Iohannis este implicat într-o anchetă penală. Acuzaţiile sunt incredibile: furturi de documente secrete din Ministerul Justiţiei şi şantaj la adresa unui membru CNSAS. Cu detalii vine colega mea Anca Orheian.
Anca Orheian: Sunt acuzaţii foarte grave aduse la adresa unui consilier al preşedintelui Klaus Iohannis, vorbim mai exact despre Andrei Muraru. De la cine vin aceste acuzaţii? De la Corneliu Turianu secretar al CNSAS. Acesta spune că a observat când a vrut să-şi consulte dosarul care era la Ministerul Justiţiei, că acesta dispăruse împreună cu alte 16 mape. După un control care a fost efectuat acolo, s-a observat faptul că aceste documente au fost sustrase din minister de Alexandru Muraru, fratele consilierului Andrei Muraru. De acest lucru îl şi acuză în plângerea penală pe care a depus-o Turianu: că au fost sustrase documente secrete. Iar acuzaţiile mai grave sunt la adresa lui Andrei Muraru. Despre ce vorbim mai exact? Despre şantaj şi asta pentru că el a făcut publice aceste documente secrete tocmai pentru a-l şantaja pe Corneliu Turianu. Secretarul CNSAS spune că, miza era de fapt locul său, postul de la Consiliu pe care ar fi trebuit să-l ocupe la un moment dat Alexandru Muraru. Aceste două dosare sunt în cercetare. Vor fi chemaţi la audieri atât Andrei Muraru, cât şi fratele său. A fost contactat de noi consilierul prezidenţial însă a spus că nu doreşte să comenteze aceste acuzaţii.
Corneliu Turianu: Am cerut la Ministerul Justiţiei dosarul profesional să văd cum îşi permite cineva să-l fluture prin emisiuni televizate. După un control atent, Ministerul de Justiţie, prin Corpul de control, a stabilit că dosarul meu a dispărut din arhiva Ministerului de Justiţie. A mai constatat că au dispărut încă 16 dosare ale foştilor miniştri, ale unor judecători, al domnului Valeriu Stoica… Atunci am aflat cu stupoare, în urma cercetărilor Corpului de control, că cel care a luat dosarele din Ministerul de Justiţie este Muraru Alexandru, fratele geamăn al lui Andrei Muraru, actualul consilier al preşedintelui. Ce a făcut cu ele? I le-a dat fratelui să şantajeze. A rezultat că până la urmă, dumnealui a vrut să-şi introducă fratele la CNSAS, care întâmplător atunci nu mai avea loc pe nicăieri. I-am acţionat în judecată şi suntem în curs de cercetare. Pentru unul pentru sustragere de documente din arhiva Ministerului de Justiţie, pentru celălalt se face pentru două infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie: şantaj pentru a mă determina să eliberez locul în favoarea fratelui, şi folosirea şi darea publicităţii de documente la care nu are acces publicul. În referatul procurorului din 10 iulie 2015 sunt anunţat că s-a început urmărirea penală împotriva celor doi domni. E o complicitate la folosirea documentelor.
……………………………………………………………………………………...………………….
Moderatoarea: Domnule Ghişe, vă rog!
Ioan Ghişe: Sesizarea domnului Turianu mi se pare un element foarte serios pentru că Domnia sa este cunoscut ca fiind o somitate în mediul juridic, o persoană care este un foarte bun profesionist, care are o operă juridică în spate şi care are proprietatea termenilor. Dacă domnul Turianu face asemenea acuze, am încredinţarea că domnia sa spune ceva destul de exact şi atunci este iminentă o anchetă la nivelul Ministerului şi al Preşedinţiei şi aici este, până la urmă, treabă de Parchet. Parchetul este obligat să verifice pentru că, dacă este cum spune domnul Turianu, şi este probabil să fie aşa, aici este vorba despre un cumul de infracţiuni. Evident că trebuie să aflăm, şi mai ales dumneavoastră jurnaliştii, de la Parchet, de la Procurorul General, în ce măsură ceea ce sesizează domnul Turianu este adevărat şi cum vor fi responsabilizate juridic persoanele… vinovate.”
 

luni, 29 iunie 2015

"Candidaţii la alegeri, trataţi din start ca INFRACTORI!"

Articol preluat de pe mariustuca.ro
 
 EXCLUSIV. Corneliu Turianu, despre problemele la CNSAS: Candidaţii la alegeri, trataţi din start ca INFRACTORI!
 
 
 “Reputatul jurist Corneliu Turianu, doctor în drept, cu o carieră de judecător de 30 de ani, inclusiv la Înalta Curte Casaţie şi Justiţie, este, în prezent, secretar al Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS). Într-un interviu acordat mariustuca.ro, Corneliu Turianu vorbeşte despre problemele cu care se confruntă CNSAS.

Reporter: Domnule Turianu, sunteţi secretarul Colegiului CNSAS. Ce se mai întâmplă azi în această instituţie?

Corneliu Turianu: La CNSAS, o altă invenţie. O invenţie care a dat peste cap Legea CNSAS. Această lege nu prevede nici o sancţiune pentru cei dovediţi că au colaborat cu Securitatea. O singură sancţiune este atunci după ce un candidat la alegeri – locale, parlamentare, europarlamentare şi prezidenţiale- dă declaraţia pe propria răspundere că nu a colaborat cu Securitatea şi se dovedeşte ulterior că este mincinoasă. Este o infracţiune prevăzută în Codul Penal privind omisiunea denunţării sesizării organelor judiciare. De ceva vreme am observat că s-a uitat să se facă sesizarea sau să făcea sesizarea pentru omisiunea sesizării la instituţia unde lucra omul. Dar dacă acesta nu mai lucrează acolo? Nu, domne, sesizarea se face, după cum am stabilit noi, membrii Colegiului, la organul de procuratură. Am trimis sesizările şi procurorii, nu cei de la DNA, au zis: „Da, da vedeţi dvs e prescrisă fapta”. Cum e prescrisă? „Păi, zice, domne, de la data sesizării a expirat termenul”.E adevărat că legea spune că prescripţia curge de la data sesizării faptei. Dar trebuie făcută distincţia (mai multe aici) . „Nu”, zice, „CNSAS are datoria când sunt depuse candidaturile, dvs să vă sesizaţi imediat pentru infracţiunea de omisiune în declaraţii”. Păi, la voi curge prescripţia înainte de a se stabili fapta de infracţiune? Păi cine o află înainte, cine ştie prima dată că ăla a minţit? O ştie doar el. Dar nu ştim noi. Iar noi trebuie să o luăm procedural: să trimitem relaţii, să facem expertize etc. În majoritatea cazurilor se depăşeşte termenul. Este inadmisibil. Şi am făcut la procurorul de la Iaşi o sesizare care a spus că fapta e prescrisă pentru că trebuia să facem sesizare de îndată. Păi şi respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie? Ştii mata că ăla a comis o infracţiune? Am trimis şi la procurorul şef şi acum aşteptăm să vedem dacă drăguţul de Tribunal Iaşi confirmă această neştiinţă de carte. Altminteri, dacă nu e neştiinţă de carte, cineva vrea să desfiinţeze CNSAS. Mai avem patru vagoane de dosare de verificat. Nu ştim ce e acolo la ora actuală. Ce facem cu alea patru vagoane? Eu zic aşa, să nu le mai cercetăm, dă-le dracu, că sunt prescrise.

Reporter: Au trecut vremurile când CNSAS era cum e astăzi DNA...

Corneliu Turianu: Da, o altă treabă legată de Legea CNSAS. După ce legea a fost modificată, noi nu mai dăm sentinţe. Noi suntem doar nişte scormonitori, care prezentăm instanţei documente că, unul sau altul, e posibil să fi fost colaborator al Securităţii. Iar instanţa trebuie să stabilească dacă întruneşte condiţiile de colaborator. Dar dacă se pierde procesul, noi trebuie să plătim cheltuielile de judecată. Nu instanţa care dă verdictul. De aia nu mai sunt oameni pe scări. S-au dus vremurile când CNSAS ţinea prima pagină a ziarelor. Şi e foarte bine. Nu mai dăm verdicte. Şi au dreptate. CNSAS nu e o altă instanţă judecătorească. Noi apreciem faptele care sunt. Acum o altă chestiune. Se uzita în adeverinţele CNSAS formula „nu a colaborat în sensul legislativ”. Cuvântul NU, afirmaţia negativă, nu este ceva pe care să-l dovedeşti. „Nu am fost niciodată la Timişoara”. Poţi să dovedeşti asta de când te-ai născut şi până acum? În schimb, dacă spui “În data de... eram la Arad”, asta se poate dovedi. Şi atunci am făcut la adeverinţele noastre un preambul în care povestim tot: a avut angajament, a luat bani, a trădat colegi, dar apreciaţi dvs, instanţa, dacă îndeplineşte condiţiile de colaborator. Deoarece sunt două condiţii pentru calitatea de colaborator. Să fi turnat şi să fi adus prejudicii prin încălcarea drepturilor omului. Şi aceste condiţii, puse cumulativ, nu prea sunt îndeplinite.

Reporter: Domnule profesor, la ultimul interviu pe care mi l-aţi acordat spuneaţi că justiţia e plină de miliţieni. S-au mai schimbat lucrurile între timp?

Corneliu Turianu: Unii au mai ieşit la pensie, alţii s-au reprofilat. Nu mai sunt aşa de mulţi. Înainte de Revoluţie, şi pe vremea mea, după fuga lui Pacepa, au retras vreo 10.000 de băieţi buni care au fost rearondaţi după pregătire, inclusiv pe la diferite instanţe. Şi ne-a trimis şi nouă unul, care, încet-încet a avansat şi acum aud că este formator de opinie pe la Curtea de Conturi. În mod normal, nu prea avea ce căuta acolo. Când îi mai prinzi pe ăştia? Când acced la funcţii. Poate să fie securistul securistului. Nu mai ai ce face pe lege. Dvs dacă vreţi să aflaţi ceva despre vecinul dvs, nu aveţi dreptul. Nici eu nu am voie să-i dau dosarul. Primele patru categorii -candidaţi la alegerile locale, parlamentare, europarlamentare şi prezidenţiale- le verificăm din oficiu, dar restul la cerere. Deci, nu mai sunt aşa de mulţi miliţieni pentru că şi vârsta şi-a spus cuvântul. Partea proastă că ăştia tineri sunt foarte grăbiţi şi au o mare responsabilitate. Ştiţi ce aş face eu? I-aş trimite în stagiu pe la arest să vadă cum e treaba pe acolo.

Reporter: Când credeţi că veţi termina de verificat cele patru vagoane de dosare?

Corneliu Turianu: Se lucrează intens, dar nu poţi şti când se termină.

Reporter: După ce terminaţi, e posibil ca CNSAS să fie desfiinţat sau reprofilat pe cercetare?

Corneliu Turianu: Viaţa de zi cu zi demonstrează că tot e nevoie de CNSAS. Partea proastă e că unii sunt grăbiţi să ignore faptul ăsta. O altă problemă la CNSAS e că nu avem drept de iniţitivă legislativă şi pentru rezolvarea unor probleme de legislaţie trebuie să facem anticameră. Există un articol în legea CNSAS, articolul 32, care împiedică urmărirea celor care au primit înainte 1998, când a intrat în vigoare legea, o decizie că nu au colaborat cu Securitatea. Şi noi mai avem patru vagoane de dosare de verficat. Şi, din oficiu, nu poţi să mai verifici decât pe cei care fac parte din cele patru categorii.

Reporter: Şi nici dacă găsiţi noi dovezi, nu puteţi contesta verdictul în instanţă?

Corneliu Turianu: Nu. Păi e articolul 32, care te împiedică. Ştiţi cum vine asta? Ăla a luat un certificat de bună purtare. Are certificat de virgin chiar dacă s-a însurat de trei ori. Articolul 32 a fost un articol de tranziţie. Ce zice articolul 32, dacă descoperiţi ceva şi omul are adeverinţă, dar face parte din cele 4 categorii, cercetaţi, dacă nu, nu aveţi voie. Noi am spus că, la cerere, avem voie. Toată legea asta e făcută la cererea cetăţeanului care vrea să-şi cerceteze dosarul. Avem greutăţi cu treaba asta fie dintr-o interpretare greşită a legii, fie dintr-o modificare necorespunzătoare. Au desfiinţat şi termenul de poliţie politică.

Reporter: Deci ce se întâmplă în cazul parlamentarilor?

Corneliu Turianu: Dacă mai candidează şi apar noi dovezi pot să-l verific din oficiu, dar dacă nu mai e parlamentar, nu am voie. Şi ce să-i răspund cetăţeanului care m-a sesizat? Că nu te supăra, o fi, nu o fi, dar nu am voie să cercetez. Nu e posibil aşa ceva. Deci, sunt multe de combătut.

Reporter: Şi soluţia ar fi ca parlamentarii să tot candideze ca să-i puteţi dovedi?

Corneliu Turianu: Da, e singura dată, când vin, cum spun eu, să pună botul la miere. Dar mai e problema cu prescripţia. Termenul de prescriere curge din momentul în care a dat declaraţia pe propria răspundere că nu a colaborat cu Secutitatea.

Reporter: Practic, după ce îşi depun candidatura şi declaraţia pe propria răspundere, trebuie să declanşaţi imediat procedura, să-i trataţi din start ca infractori.

Corneliu Turianu: Da, exact, de a doua zi. E posibil aşa ceva? Sunt nişte probleme care trebuie reglementate cu bună-credinţă şi onestitate.”
 

duminică, 28 iunie 2015

“Separarea puterilor în stat e vorbă în vânt”

Articol preluat de la mariustuca.ro
 
“EXCLUSIV Corneliu Turianu: Separarea puterilor în stat e vorbă în vânt”
“Reputatul jurist, profesorul Corneliu Turianu, doctor în drept, fost senator, cu o carieră de judecător de 30 de ani, inclusiv la Înalta Curte Casaţie şi Justiţie, în prezent secretar al Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), a acordat un interviu pentru mariustuca.ro, în care afirmă că separaţia puterilor în stat e o vorbă în vânt,  încercându-se să se facă din Parlament un mare tribunal în Casa Poporului.

Întrebare: Domnule profesor, în ultimul timp s-au luat foarte multe măsuri de arestare preventivă, de punere sub control judiciar. De ce unii sunt arestaţi preventiv, iar alţii sunt puşi sub control judiciar. Sunt aceste decizii subiective?

Corneliu Turianu: Arestarea se dă numai în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală. Sustragere de la urmărirea penală, influenţarea martorilor, deci pe motive întemeiate. Nu ceri arestarea pentru altceva. Ce prezintă DNA Parlamentului când cere arestare? Îi prezintă nişte date din care rezultă că X se sustrage, de exemplu, urmăririi penale. Dar nu-i cere urmărirea penală. În toată procedura noastră, măsurile astea preventive sunt luate numai de judecător. Înainte de 1989 , dacă venea secretarul de partid cu ilegalitatea, procurorul te umfla, te aresta. Numai pe control judiciar. Ori, acum, cu arestarea asta preventivă trebuie să ştiţi că e o măsură de excepţie. Ideea este libertatea omului. De ce trebuie arestat musai dacă nu a influenţat martorii, nu s-a sustras urmăririi penale? Şi aici trebuie să ştiţi că e o interpretare greşită dată de Poliţie. Se spune că măsura se ia în concordanţă cu drepturile omului, cu ceea ce spune Consiliul Europei. La arestare preventivă se recurge când e cazul, când e pericol public, nu de-a valma. Acum se arestează pe bandă rulantă. Una-două arestat. Ce e aia? Primează starea de libertate, starea naturală a omului. Dar Parlamentul şi-a arogat dreptul să stabilească dacă e vinovat, nu e vinovat. Bag de seamă vor să facă din Parlament un înalt tribunal la Casa Poporului. Care cenzurează tot. E un amestec al puterilor în stat. Separaţia puterilor e vorbă în vânt. O lozincă, vorba lui Eminescu: era pe când nu se zărea/ Azi o vedem şi nu e. Cam aşa este. Nu e nici o separare a puterilor.

Dacă nu există o separare puterilor în stat, aşa cum spuneţi, există posibilitatea ca, în cazul premierului Ponta, procurorii DNA să fi acţionat politic?

Nu există elemente în sensul ăsta.Sau nu am sesizat eu acest lucru. Repet, premierul poate fi suspendat pur şi simplu. În Constituţie, se spune că preşedintele poate să-l suspende. Nu e obligatoriu.

A existat o întreagă dezbatere privind spectacolul cătuşelor la televizor. S-a iniţiat şi o lege care să interzică acest lucru în cazul arestaţilor preventiv...

Nu vă supăraţi...Se face multă justiţie la televizor, prin presă. Din păcate, e o imixtiune în treburile instanţelor. A venit însă şi reversul: libertatea de exprimare. Domne, libertatea de exprimare are nişte limite, să nu încalci drepturile altuia. Nu poţi să spui orice, despre oricine. Poţi să critici, dar să ai trei surse de informaţie. Aici, te face praf la televizor. Vedeţi dvs, demnitatea omului are două faţete. Onoarea şi reputaţia. Onoarea nu poţi să o încalci niciodată. Puteţi să spuneţi dvs despre mine tot ce doriţi, dar nu puteţi să-mi afectaţi sentimentul de onoare. Reputaţia însă este despre ce spun ăia din jur, şi se construieşte greu. Dacă eşti afectat, eu cred că trebuie să mergi în instanţă. Nu e aşa corupţie cum se zice. Nu e nici în poliţie, nici la dna.sunt uscături, crengi. Sunt puţini. Dar nu caracterizezi un sistem întreg. Eu am speranţa că justiţia îşi urmează cursul.

Recent, a fost redeschis dosarul Erata privind referendumul de supendare a preşedintelui Băsescu din 2012, iar judecătorii CCR au fost chemaţi rând pe rând la Perchetul General, pentru audieri. De ce credeţi că a fost redeschis acest dosar, care e miza?

Toate instituţiile statului sunt denigrate de la un cap la altul. Văd că acum se cercetează care din ei au fost informatori de securitate... E o luptă, aşa, mutească. Ştiţi de unde cred eu că a pornit supărarea procurorilor? Vă aduceţi aminte că Parlamentul începuse să-i cheme pe procurori, individual şi în grup şi să le ceară socoteală. Cum îşi permit ei să ceară urmărirea penală a unuia sau altuia. Asta cred că a supărat foarte tare pe procurori. În loc să se cerceteze eroarea materială la redactarea deciziei Curţii de către judecătorul raportor , domnul Gaspar, acum cercetează să vadă dacă vreunul din cei şase judecători au făcut vreun fals cu ocazia alegerilor. Nu mi se pare corect.

După ce a fost audiat, preşedintele CCR, Augustin Zegrean, a spus că judecătorii Curţii nu pot fi anchetaţi pentru voturile lor. Totuşi, Legea CCR prevede că pot fi totuşi trimişi în judecată. Aparent, există o fractură de logică: nu pot fi anchetaţi pentru voturile lor, activitatea lor constă în a lua decizii, a vota, dar pot fi trimişi în judecată. Cum pot fi trimişi în judecată dacă nu pot fi anchetaţi?

Judecătorii CCR au un stat special, nu fac parte din corpul judecătoresc. Ei sunt numiţi politic. S-a încercat pe vremuri să se creeze o instanţă care să cenzureze chiar hotărârile CCR, şi Parlamentul le cenzura la un moment dat. Judecătorii CCR, aceşti magistraţi politici, se bucură de imunitate. În ce constă această imunitate? De a-şi exprima în mod liber opiniile şi voturile fără temerea că ar putea suporta unele consecinţe. Deci, asemănător cu imunitatea parlamentară. În treburile astea nu poţi să-l trimiţi în judecată pentru că e singura pavăză, voturile şi opinile exprimate, care dau esenţa Curţii Constituţionale. Pentru alte infracţiuni săvârşite în timpul exercitării atribuţiilor, fie în afara lor, sigur că răspund ca orice muritor.

Care credeţi că sunt şansele acestui dosar?

Nici una.

Deci nu se va ajunge la o sentinţă?

Dacă se studiază eroarea materială, da.”
 
 

sâmbătă, 27 iunie 2015

„Constituţia, interpretată greşit. Procurorii nu trebuie să ceară urmărirea penală a parlamentarilor”


Articol preluat de la mariustuca.ro

 "EXCLUSIV. Corneliu Turianu: „Constituţia, interpretată greşit. Procurorii nu trebuie să ceară urmărirea penală a parlamentarilor”


 
Reputatul jurist, profesorul Corneliu Turianu, doctor în drept, fost senator, cu o carieră de judecător de 30 de ani, inclusiv la Înalta Curte Casaţie şi Justiţie, în prezent secretar al Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), a acordat un interviu pentru mariustuca.ro, în care afirmă că în conflictul DNA-premierul Ponta  se poate întâmpla orice. În opinia sa, nu sunt arme constituţionale nici de o parte, nici de cealaltă, iar legea fundamentală este forţată fără nici un fel de reţinere.

Reporter: Domnule profesor, în ultimele săptămâni am asistat la o serie de evenimente care au suscitat dezbateri publice aprinse. Cererea DNA adresată Camerei Deputaţilor privind urmărirea penală a premierului Ponta pentru conflict de interese, moţiunea de cenzură a PNL, audierea judecătorilor CCR în dosarul „Erata”...

Corneliu Turianu: Dar de ce cer procurorii să li se permită urmărirea penală? Nu sunt obligaţi să ceară urmărirea penală decât într-un caz.

Reporter: Care anume?


Percheziţionare, arestare, reţinere. Atât. Pentru acestre trei obiective. Nu pentru imunitate. Că se grăbesc unii să zică: ridicăm imunitatea. Nu se poate ridica, imunitatea este dată de alegător reprezentantului lui. Nu îi aparţine parlamentarului, îi aparţine cetăţeanului care astfel are garanţia că nu există nici un motiv ca parlamentarul să nu ia atitudine în Parlament, să vorbească. I-o ridici doar într-un fel: când îşi dă demisia, când îl înlături din mandat. Da, atunci se ridică imunitatea. Să-mi arătaţi şi mie în Constituţie unde scrie că se ridică imunitatea.

Reporter: Şi în cazul premierului Ponta, DNA a cerut ridicarea imunităţii, dar cererea a fost respinsă.

Corneliu Turianu: S-a facut pentru treaba asta şi ultima moţiune de cenzură a PNL. Moţiunea asta de cenzură nu trebuia concentrată aşa. Nu faci moţiuni de cenzură contra unui Parlament majoritar. Că nu vei câştiga niciodată. Când tu le ceri: „Băieţi, ia renunţaţi la mandate că venim noi” şi ăia votează într-o veselie, da, domne, într-adevăr se cuvine. Dar moţiunea de cenzură a fost pentru votul din diaspora. Pe aia te concentrezi. Nu are nici o treabă Guvernul. Constituţia din 1923 este perfectă pentru toate problemele şi prevederile ei se regăsesc şi în Constituţia de acum. Uite ce zice Constituţia din 1923 în ideea protejării puterii legislative de cea executivă: Nici unul din membri uneia sau celeilalte adunări nu poate fi urmărit sau prigonit pentru opţiunile şi voturile emise de dânsul în cursul exercitării mandatului. Nu e deosebire de ceea ce scrie în Constituţia actuală: ”Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”.
Acum a greşit-o şi dl Iohannis. Sunteţi de acord că era şi aşa: dă-ţi demisia, domnule Ponta, şi poate nu o să cer suspendarea dumitale. Nu vă supăraţi... Demisia este un act unilateral de voinţă. Nu-mi sugerezi mie să-mi dau demisia. Îmi dau dacă vreau. Treaba asta a fost făcută aşa „Uite eu vreau să te salvez domnul Ponta, dă-ţi demisia”. Nu, domnule, de ce nu ai cerut matale, domnule preşedinte, începerea urmăririi penale? Dar de ce se duc cei de la DNA şi cer să li se permită începerea urmăririi penale. Unde scrie aşa ceva? Nu scrie aşa ceva.

Reporter: Dar de unde a pornit? E vorba de o interpretare greşită?

Corneliu Turianu: Da, e o interpretare greşită. Nu se cere treaba asta. Să vedem articolul 72 privind imunitatea parlamentară din Constituţie. Ştiţi unde a fost greşeala la textul ăsta constituţional? Au pus la un loc sub titlu “Imunitatea parlamentară” trei articole care nu privesc toate acest lucru. Trebuia să le despartă. Imunitatea parlamentară este reglementată, ca şi în Constituţia din 1923, aici: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Asta e imunitatea. Nu e mai mult, nici mai puţin. Şi, ca să fie constituantul mai ferm în dispoziţii, prevede la alineatul 2: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”. Pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată. De ce trebuie să ceri ridicarea imunităţii? Când te duci şi te adresezi Parlamentului? Când nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte. Deci, DNA trebuie să se ducă să se adreseze Parlamentului numai pentru percheziţionare, reţinere şi arestare. Numai pentru astea trebuie să ceară permisiunea. Au vrut să-l percheziţioneze, să-l reţină sau să-l aresteze pe domnul Ponta? Nici vorbă. Dovadă că ei au dosarul făcut. Nu au cerut urmărirea penală, era declanşată, dosarul făcut şi s-au dus să întrebe: „Ne daţi voie să începem şi noi urmărirea penală?” Nu te obligă Constituţia la aşa ceva. Urmărirea penală şi trimiterea în judecată se fac de către Parchetul ÎCCJ. Deci Parchetul, nu procurorul de caz, cere trimiterea în judecată. Când e vorba de un deputat sau senator, competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Acestea sunt nişte garanţii care nu derivă din imunitate, ci din statutul de deputat şi senator. Sunt nişte garanţii procesuale, pe care le are orice individ în ţara asta, sunt garanţii ale libertăţii individuale prevăzute în Constituţie. Mă poate cineva aresta, reţine, percheziţiona fără mandat? Nu, doar cu mandat de la judecător. Dar parlamentarii au avantajul  şi fug la instanţele de fond, pentru că aici procedura e lungă.

Reporter: Deci DNA avea competenţa să ceară urmărirea penală a premierului Ponta în acest caz?

Corneliu Turianu: Păi, să mai citim o dată ce spune Constituţia despre deputaţi şi senatori: „Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”. Şi, repet, pentru trimiterea în judecată nu ceri aviz. Mai departe, la alineatul 3, articolul 72 prevede că „în caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei, corporale şi domiciliare. Atenţie, Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei”. Atât, nu a trimiterii în judecată. Nu se respectă Constituţia. Ce ar fi trebuit atacat acum pentru neconstituţionalitate este Regulamentul Camerelor.

Reporter: De ce, pe ce motiv?

Corneliu Turianu: Pentru că nu respectă Constituţia. E neconstituţional să ceri permisiunea Parlamentului să trimiţi în judecată. Ajunsese Parlamentul să ceară dosarul de urmărire penală ca să se pronunţe dacă un parlamentar e vinovat sau nu. Dar ce e Parlamentul, instanţă de judecată? Pe urmă i-a chemat la ordine pe procurori. Când Camera sau Senatul cere, procedura e aici, au o comisie, care se pronunţă, apoi aia se duce la vot, dar când cer ei, nu judecă pe alţii. Dacă preşedintele ţării cere urmărirea penală, se duce să- i dea aprobare Camera sau Senatul? Ăla cere urmărire penală şi procurorul general face demersuri.

Reporter: Dvs. susţineţi că preşedintele Iohannis putea să ceară urmărirea a premierului Ponta fără să aibă loc acest război al declaraţiilor?
Corneliu Turianu: Exact.

Reporter: De ce credeţi că nu a făcut-o ?

Corneliu Turianu: Probabil că aşa e în politică. Vezi că îţi fac un bine, cam aşa ceva. Te sfătuiesc să demisionezi că poate nu o să te suspend. O chestie aşa... ai grijă, mai bine demisionează...

Reporter: E posibil ca în cazul premierului să se ajungă la control judiciar, aşa cum se vehiculează?
Corneliu Turianu: E posibil ca premierul să-i dea în judecată pe ei, e posibil orice. Cine ştie. Arme constituţionale nu sunt , nici de o parte, nici de cealaltă. Dar se forţează Constituţia fără nici un fel de reţinere. "
 

vineri, 26 iunie 2015

PROCURORII ŞI TERMENELE DE PRESCRIPŢIE

 

Termenele de prescripţie a răspunderii penale – fixate în art.154 alin.1 C.pen. în raport cu gravitatea infracţiunii, mai precis cu limitele legale ale pedepselor – se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii”.
În cazul infracţiunilor instantanee – care se caracterizează prin aceea că se consumă în momentul săvârşirii lor, executarea luând sfârşit în momentul îndeplinirii cerinţelor legale pentru existenţa lor – problema determinării datei de la care se socoteşte termenul de prescripţie nu prezintă nici o dificultate; această dată este aceea a realizării integrale a conţinutului infracţiunii. Astfel, infracţiunea de furt se consumă în momentul în care lucrul este luat pe nedrept din posesia sau detenţia altei persoane, în scop de însuşire; realizându-se trăsăturile esenţiale ale infracţiunii termenul de prescripţie va începe să curgă din acest moment.
Rezolvarea problemei prezintă însă unele particularităţi în cazul infracţiunilor caracterizate printr-o anumită prelungire necesară a acţiunii/inacţiunii constitutive sau printr-o amplificare în timp a urmărilor vătămătoare ale faptei; ne referim la infracţiunile continue, continuate şi progresive.
În cazul infracţiunilor continue – arată art.154 alin.2 C.pen. – termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii...”; infracţiunea continuă este, după cum se ştie, fapta penală pentru a cărei consumare este necesară o anumită prelungire în timp a acţiunii sau inacţiunii constitutive.
În ceea ce priveşte infracţiunile continuate – care, aşa cum arată art.35 alin.1 C.pen., constau în săvârşirea, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni – art.154 alin.2 C.pen. prevede că termenul de prescripţie curge „de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni”.
În ceea ce priveşte infracţiunile progresiveadică acele infracţiuni care, după ce au ajuns la o formă incriminată, fie îşi amplifică urmarea vătămătoare, fie generează noi asemenea urmări – termenul de prescripţie a răspunderii penale  curge de la data la care fapta a produs ultima urmare susceptibilă de a-i determina caracterizarea juridică. De pildă, în cazul infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte – care, potrivit art.195 C.pen., ajung la forma incriminată „dacă vreuna dintre faptele prevăzute in art.193 şi art.194 a avut ca urmare moartea victimei” – termenul de prescripţie nu se socoteşte de la data vătămării integrităţii corporale a victimei, ci de la data încetării din viaţă a acesteia, care uneori poate fi mult ulterioară. Tot astfel, în cazul infracţiunii de omisiune a sesizării (art.267 C.pen.), termenul de prescripţie curge de la data la care fapta a produs ultima urmare susceptibilă de a-i determina caracterizarea juridică.
Prin urmare, în cazul infracţiunilor progresive, până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi irevocabile, cursul prescripţiei răspunderii penale este suspendat.
În acest sens, potrivit art.156 C.pen., „cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal”.
Aşadar, în cazul infracţiunii progresive de omisiune a sesizării, cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat, în primul rând, „pe timpul cât o dispoziţie legală împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale”. Iar aceste dispoziţii legale sunt reprezentate de prevederile procedurale, dar şi de drept material ale  OUG nr.24/2008 care condiţionează reţinerea calităţii de lucrător (sau, după caz, colaborator) al Securităţii de parcurgerea procedurii impuse de art.15-12 din acest act normativ precum şi de existenţa unor condiţii prevăzute de art.2 lit. a) sau b) din acelaşi act normativ.
 În concluzie, este evident că, potrivit OUG nr.24/2008, calitatea de lucrător (sau, după caz colaborator) al Securităţii se stabileşte numai de către instanţa de judecată competentă şi numai după parcurgerea procedurii expres prevăzute de legiuitor.

luni, 23 martie 2015

Caricatura


1999
            Caricatura reprezintă o exprimare grafică în care, la trăsăturile reale ale unei persoane, se adaugă şi o serie de exagerări şi deformări din care rezultă o imagine denaturată şi rizibilă, dar recognoscibilă a persoanei respective. Dacă trăsăturile pe care se construieşte caricatura sunt reale, specifice persoanei înfăţişate, exagerările şi deformările adăugate reprezintă elemente de ficţiune izvorâte din fantezia caricaturistului. Din această îmbinare între realitate şi ficţiune se construieşte imaginea hazlie care constituie prilej de delectare pentru cei ce o privesc.
          Problema juridică ce se ridică este de a şti dacă această imagine deformată, care pune accentul pe înfăţişarea fizică ridiculizată şi a cărui debuşeu esenţial este în presă, este de natură să atragă răspunderea civilă delictuală.
          Este locul să reamintim dispoziţiile articolului 30 alin. 6 din Constituţie, în care se prevede că libertatea de expresie „nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine (s.n.).
          În alineatul 1 al aceluiaşi articol 6 din Constituţie se consacră libertatea de exprimare şi de creaţie „prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public” (s.n.).
          Termenul de imagine, folosit în acest prim alineat al textului, are înţelesul neîndoielnic de prezentare grafică a înfăţişării unei persoane sau a unui obiect. Acelaşi înţeles trebuie atribuit termenului şi în expresia „dreptul la propria imagine” la care se referă alineatul 6 al aceluiaşi text constituţional. Este vorba de imaginea fizică a persoanei şi nu de ansamblul de însuşiri comportamentale ce o caracterizează.
          Imaginea la care se referă textul poate să fie inclusă în fotografii, filme, imprimate, emisiuni de televiziune, ea înfăţişând în aceste cazuri o transpunere fidelă a înfăţişării fizice a persoanei. Dar această imagine poate apare şi cu deformările şi exagerările ce caracterizează caricatura.
          În măsura în care imaginea astfel deformată este recognoscibilă sau, printr-o indicaţie de text, este atribuită unei anumite persoane, ea beneficiază, în principiu, de protecţia legală prevăzută de art. 30 alin. 6 din Constituţie. S-ar putea susţine că prezentarea unei asemenea imagini, într-o postură activă, surprinsă aparent în momentul în care efectuează o acţiune specifică unei activităţi blamabile, ar putea fi asimilată unei afirmaţii susceptibile de a constitui o calomnie. Şi aceasta, mai ales, atunci când caricatura este întovărăşită de un text ce scoate în evidenţă activitatea reprobabilă.
          Privind lucrurile cu rigoare juridică, se poate deci concepe o calomnie realizată prin prezentarea unei caricaturi. Şi tot rigoarea sancţionatorie ar putea promova ideea că prezentarea unei asemenea imagini într-o accepţie umoristică – specifică oricărei caricaturi – n-ar fi decât un mijloc abil de a masca intenţia nocivă sub o înfăţişare glumeaţă şi presupus inocentă.
          Asemenea raţionamente se pot formula. Raportate la coordonatele concrete ale unei anumite situaţiuni, ele ar putea fi considerate temeinice.
          Realitatea, desfăşurată de-a lungul vremii, ne arată însă că această rigoare juridică nu a fost pusă la încercare, multiplele forme de caricatură, atât de abundente în presa din toate timpurile – inclusiv cele actuale – producând interesul şi amuzamentul publicului consumator de presă, nu însă şi procese de calomnie.
          Se pare că, şi în materia caricaturii, ca şi în aceea a epigramei, umorul şi o anumită delectare estetică au caracter precumpănitor în perceperea şi evaluarea acestor producţii ale fanteziei creative. Iar cei vizaţi preferă să zâmbească decât să se încrunte, considerând poate propria lor caricatură mai curând ca un semn de atenţie şi scoatere din anonimat (sau accentuare a popularităţii) decât ca un instrument de dereglare a prestigiului lor.

joi, 19 martie 2015

Consilierul prezidenţial Andrei Muraru, audiat de Parchet împreună cu Tudor Chiuariu în cazul infracţiunii de sustragere şi distrugere de documente din Ministerul Justiţiei. SENTINŢĂ DEFINITIVĂ


ARTICOL PRELUAT DE LA ZIARISTIONLINE.RO
"Cazul în care sunt implicaţi doi ideologi ai organizaţiei de extremă stânga “Miliţia Spirituală”, fraţii gemeni Andrei si Alexandru Muraru, acuzaţi că au sustras şi folosit spre şantaj 17 dosare (mape profesionale) din Ministerul Justiţiei pe vremea tovarăşului lor penal, Tudor Chiuariu, ia o nouă turnură, după ce profesorul Corneliu Turianu, secretar al Colegiului CNSAS şi parte vătămată, a contestat “NUP”-ul oferit cu largheţe de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5. Practic, prin sentinţă definitivă emisă la 20.02.2014, Judecătoria Sectorului 5 a desfiinţat total decizia Parchetului aceleiaşi Judecătorii, trimiţând făptuitorii din nou sub anchetă. Printre numele sonore aflate pe lista dosarelor furate din Arhiva Ministerului Justitiei, ale “şantajabililor”, se află Valeriu Stoica, Victor Ciorbea, Cristian Diaconescu, judecătorul CCR Acsinte Gaşpar sau fostul preşedinte al CSM Iulian Gâlcă. Cazul este, desigur, de domeniul Consiliului Superior al Magistraturii. Constatam că dacă partea vătămată nu era profesor universitar în drept pentru a contraargumenta aberaţiile procurorului de caz, ar fi fost în mod evident vitregită de un act corect de Justiţie iar făptaşii nu ar mai fi fost pedepsiţi, conform Legii, ci ar fi zburdat liber spre a comite alte ilegalităţi. Judecătorul de cameră preliminară contestă, cu uimire am putea spune, judecata procurorului, criticând elegant dar dur deciziile sale, contrazise, conform Hotărârii, prin “toate actele” existente la dosar. Acelaşi procuror de caz, Florea Stoian Andreia, care a susţinut în mod neîntemeiat că a intervenit prescripţia şi nu a început urmărirea penală în cazul lui Alexandru Muraru, fratele consilierului prezidenţial Andrei Muraru, a intrat deja în analele Judecătoriei Sectorului 5, după ce a dat liber “legal” la hoţie în România, fie ca e vorba de documente, fie de maşini, după cum arată colegii noştri de la Lumea Justiţiei, privind un alt caz plin de ciudăţenii. Cum argumentarea sentinţei doamnei judecător Oana Roseanu – în care sunt reluate cu amănunt toate faptele – se constituie într-o veritabilă lecţie de drept, vă dăm prilejul de a o citi integral.
 
 


 
 





marți, 17 martie 2015

DICŢIONAR JURIDIC – Conceptul de imunitate parlamentară

Conceptul de imunitate parlamentară
 
În bătrânul Sumer, cu mii de ani în urmă, celor din Sfatul bătrânilor şi din Sfatul celor apţi să poarte arme li s-a acordat prima dată imunitate. Primii erau imuni prin înţelepciune, ceilalţi prin rolul de apărători ai cetăţii. Şi în Grecia Antică – înainte de a urca la tribună – oratorii îşi puneau pe cap o coroană de mirt. Era o formă de a-i proteja de consecinţe pentru tot ce aveau să spună în slujba cetăţii. Era embrionul imunităţii de mai târziu. După multe secole, Anglia desăvârşea instituţia parlamentară.
Imunitatea – ca derogare de la regulile dreptului comun – nu avea nimic de-a face cu noţiunea de castă privilegiată. Primea cununa imunităţii cel care trebuia apărat pentru a participa liber la o dreaptă legiuire.  

Imunitatea parlamentară înseamnă responsabilitate şi nu privilegiu. Imunitatea – care protejează mandatul parlamentarului, nu omul! – este acordată membrilor corpurilor legiuitoare şi se rezumă numai la acele infracţiuni ce rezultă din exprimarea voturilor sau opiniilor în cursul îndeplinirii mandatului şi pentru care deputaţii şi senatorii pot fi – atenţie! – traşi la răspundere juridică disciplinară. Pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat, parlamentarul răspunde penal ca orice alt cetăţean.
Justificarea acestei imunităţi derivă din ideea că puterea legiuitoare trebuie să fie perfect independentă faţă de celelalte puteri în stat, ceea ce nu se poate obţine decât prin asigurarea celei mai complete libertăţi în exprimarea voturilor şi a opiniilor membrilor Parlamentului. De aceea, această imunitate este admisă în toate ţările cu regim parlamentar.
Constituţia admite în cuprinsul articolului 72 alin.(1) că: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.
Imunitatea, după cum rezultă din cele ce preced, este specială, fiindcă se raportează numai la anumite infracţiuni (calomnie, insultă, ultraj, în febra dezbaterilor parlamentare) derivând din voturile şi opiniile emise de parlamentar în cursul exercitării mandatului său şi pentru care – potrivit Constituţiilor noastre din 1886 şi 1923 – „nu poate fi urmărit sau prigonit”; ea este şi relativă fiindcă nu se aplică decât în anumite condiţii expres prevăzute de lege. Dacă, de pildă, un parlamentar acuză de corupţie un ministru sau un prefect de la tribuna Parlamentului celui dintâi nu i se poate „ridica” imunitatea. Dacă îl acuză din nou, la o întâlnire cu alegătorii săi, la o conferinţă de presă, imunitatea lucrează din plin.
Imunitatea durează pe tot timpul mandatului pentru faptele – expres arătate – săvârşite în timpul acestuia. Nici deputatul sau senatorul, nici Camera din el face parte nu pot renunţa sau încuviinţa renunţarea la aceasta imunitate, fiindcă ea este dictată de un interes public şi, deci, este de ordine publică.
Dimpotrivă, imunitatea nu se aplică opiniilor exprimate în afara Parlamentului, chiar dacă parlamentarul a vorbit în calitatea sa de reprezentant al naţiunii şi chiar dacă ulterior ar repeta aceleaşi opinii în Parlament. De pildă, dacă, aflat într-un restaurant sau oricare alt loc public, reiterează aceleaşi acuze, atunci aceasta se numeşte insultă sau calomnie şi atrage responsabilitatea civilă. Căci, în aceste din urmă situaţii, nu se mai poate susţine că respectivul parlamentar este în exerciţiul mandatului său. De asemenea, imunitatea nu acoperă infracţiunile care au determinat exprimarea voturilor sau opiniilor în Parlament (de exemplu: traficul de influenţă, falsul etc.).
Imunitatea consacrată în art.72 alin.(1), purtând asupra acelor infracţiuni ce rezultă din exprimarea voturilor sau opiniilor în cursul îndeplinirii mandatului, are ca efect înlăturarea de plano a oricăror urmăriri şi operează automat, în sensul că nu trebuie să intervină nici un fel de constatare juridică pentru existenţa ei.
Aşadar, imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat de alegători.
Mai pe înţelesul tuturor, în afara de „imunitatea pliscului”, parlamentarul este responsabil pentru oricare alte infracţiuni ce nu au nici o legătură cu exercitarea mandatului.  

sâmbătă, 14 martie 2015

Dezincriminarea ciubucului


În completarea postării Tratamentul penal al corupției adăugăm că:

Spre deosebire de Codul penal anterior, noul Cod penal, în vigoare de la 1 februarie 2014, renunță la incriminarea faptei de primire de foloase necuvenite ca infracțiune de corupție. În sfera noțiunii de corupție, înțeleasă în mod strict, intră în prezent: luarea de mită (art.289), darea de mită (art.290), traficul de influență (art.291) și cumpărarea de influență (art.292). Consider că într-o accepțiune mai largă a termenului, putea fi inclusă în aceasta noțiune și primirea de foloase necuvenite, adică tradiționalul ciubuc. Diferenţa fundamentală dintre luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite este că, în cazul celei dintâi, funcţionarul incorect pretinde sau primeşte bani ori alte foloase sau acceptă – expres ori tacit – promisiunea unor foloase, pentru a efectua sau a nu efectua un act privitor la funcţia sa, mai înainte de a îndeplini ori de a omite îndeplinirea actului de serviciu asupra căruia poartă înţelegerea dintre el şi mituitor; în cazul celei de-a doua, funcţionarul primeşte banii ori foloasele, după ce a îndeplinit un act specific funcţiei sale şi fără a fi avut vreo înţelegere prealabilă cu beneficiarul acesteia. De aici şi gradul de pericol social diferit al celor două fapte penale. Aceasta sa fie oare rațiunea dezincriminării „banalului” ciubuc? Eu unul mă îndoiesc. Mai mult, mă tem că în curând vom asista la legalizarea „răsplatei” pentru serviciul legalmente datorat, „răsplată” care în prezent nu este sancționată nici măcar contravențional.

 

marți, 3 martie 2015

Lehamitea de carte, marijuana şi prostituţia în şcoli


Numeroşi profesori, între care şi eminenţi universitari, mi-au atras atenţia asupra urmărilor de-a dreptul nefaste pe care le au asupra elevilor atât numărul exagerat al orelor de clasă – cam 7 pe zi – cât şi încărcarea excesivă, iraţională a manualelor cu date şi cunoştinţe ce depăşesc capacitatea de asimilare normală. Dacă adăugăm la orarul şcolii timpul necesar pregătirii temelor acasă – cam 4 ore zilnic – ne dăm seama că, la 13-14 ani, copilului i se cere să facă faţă unui efort intelectual intens de circa 11 ore. Şi asta, repet, zi de zi. Nu este de mirare că stresul a ajuns un fenomen social. Mulţi copii clachează, se îmbolnăvesc, ajung la stări depresive. Astfel concepută, în loc să stimuleze curiozitatea şi dragostea de cultură, şcoala sfârşeşte prin a timora, inducând lehamitea de carte sau grave complexe de neîncredere în forţele proprii. Este o realitate confirmată de specialişti, fie că aceştia sunt profesori, psihologi, sociologi sau medici. Toţi sunt de acord că această stare de lucruri nu mai poate dăinui.
Domnule ministru, cunoaşteţi incomparabil mai bine decât mine problemele învăţământului. Tocmai de aceea vă întreb: ce anume preconizaţi pentru degrevarea programei şcolare, pentru uşurarea efortului stresant la care sunt obligaţi astăzi elevii în detrimentul sănătăţii lor?
A încetat să mai fie un secret că şcolile şi liceele sunt asaltate de bande de derbedei. Există profesori agresaţi verbal şi fizic, elevii care ies de la ore sunt jecmăniţi ziua-n amiaza mare, consumul de rom şi votcă, fumatul marijuanei, etnobotanicelor şi prostituţia sunt fapte aproape banale în curţile şi chiar pe culoarele liceelor. Necombătut, fenomenul a luat proporţii alarmante. Iată de ce, domnule ministru, vă cer să dispuneţi măsurile necesare dacă nu eradicării, cel puţin stăvilirii şi diminuării lui, acţiunile poliţiei putând fi, eventual, sprijinite de poliția comunitară. Nu ne mai este permis să stăm cu braţele încrucişate în faţa răului. Şcoala are nevoie de o mână de ajutor, trebuie să o scoatem din zona influenţelor insalubre, să le oferim copiilor un sentiment de securitate în absenţa căruia reforma şcolii este de neconceput.

duminică, 22 februarie 2015

"BOMBĂ! Un consilier al lui Klaus Iohannis a fost CONDAMNAT"

Articol preluat de la OBIECTIV.INFO

22 feb, 10:56
Andrei Muraru, consilierul prezidențial pentru relația cu societatea civilă, a fost declarant vinovat de folosirea unor falsuri în privința profesorului universitar Corneliu Turianu.
“Preşedintele României, Klaus Iohannis, are o problemă: târâie în spatele său un consilier, care, pe lângă faptul că este considerat o “cârtiţă” a corupţilor condamnaţi penal Relu Fenechiu şi Tudor Chiuariu, începând de miercuri, 18 februarie a.c., a devenit el însuşi un condamnat, printr-o hotărâre irevocabilă a Tribunalului Bucureşti", scrie ziaristionline.ro.
Andrei Muraru, fost director pe la IICCMER şi ideolog al grupării de extremă stânga “Miliţia Spirituală”, a mistificat realitatea privind cariera profesorului universitar dr. Corneliu Turianu, secretar al Colegiului CNSAS, invocând în fals o funcţie în fostul PCR pe care acesta nu a avut-o.
Muraru a susţinut în scris şi în public, chiar în Jurnalul TVR că îşi bazează aceste afirmaţii, ce s-au dovedit a fi mincinoase, pe documente aflate în Mapa profesională a fostului judecător Corneliu Turianu, de la Ministerul Justiţiei, pe care a şi fluturat-o ca “dovadă” în faţa camerelor TVR.
Operaţiunea de denigrare prin dezinformare neagră era menită să-l determine pe profesorul Corneliu Turianu, prin presiuni mediatice şi psihice, să-şi dea demisia de la CNSAS pentru ca în locul lui să fie instalat chiar fratele geamăn al lui Andrei Muraru, Alexandru Muraru, pe vremea aceea consilier al ministrului penal Tudor Chiuariu.
Toata schema frauduloasă de cumetrie abjectă prin care se urmărea, în principal, infiltrarea “Miliţiei Spirituale” la vârful CNSAS, a dus însă la devoalarea unei alte infracţiuni, care se pedepseşte cu închisoare până la 10 ani: furt calificat de documente cu regim de secretizare specială din Arhiva Ministerului Justiţiei. Este vorba de furtul a 16 Mape profesionale, înfăptuit de Alexandru Muraru, în calitate de funcţionar public, prin abuz în funcţie şi trafic de influenţă, uzând de numele ministrului Tudor Chiuariu. Date din aceste 16 dosare au fost folosite apoi pentru şantaj şi atacuri instrumentate prin intermediul mass-media. Atât Chiuariu cât şi geamănul Muraru, sunt în prezent cercetaţi de organele de anchetă penală (şi) pentru aceste fapte." 

- See more at: http://www.obiectiv.info/incredibil-un-consilier-al-lui-klaus-iohannis-a-fost-condamnat_67047.html#sthash.qTrtI37P.dpuf

vineri, 20 februarie 2015

Consilier prezidenţial condamnat pentru fals cu uz de documente secrete FURATE. Procesul Corneliu Turianu vs Andrei Muraru s-a încheiat cu o sentinţă irevocabilă

Articol preluat de la ZIARISTIONLINE.RO

 “Preşedintele României, Klaus Iohannis, are o problemă: târâie în spatele său un consilier, care, pe lângă faptul că este considerat o “cârtiţă” a corupţilor condamnaţi penal Relu Fenechiu şi Tudor Chiuariu, începând de miercuri, 18 februarie a.c., a devenit el însuşi un condamnat, printr-o hotărâre irevocabilă a Tribunalului Bucureşti (foto mai jos). Deşi pe parcursul procesului a încercat să ameţească instanţa oferind patru adrese pentru citarea sa şi şi-a schimbat avocaţii de mai multe ori, într-un final, actualul consilier prezidenţial pentru relaţia cu societatea civilă şi autorităţile publice nu a mai putut fugi de deznodământ. Andrei Muraru, fost director pe la IICCMER şi ideolog al grupării de extremă stânga “Miliţia Spirituală”, a mistificat realitatea privind cariera profesorului universitar dr. Corneliu Turianu, secretar al Colegiului CNSAS, invocând în fals o funcţie în fostul PCR pe care acesta nu a avut-o. Muraru a susţinut în scris şi în public, chiar în Jurnalul TVR, ajutat de “dieontoloaga” Rodica Culcer, că îşi bazează aceste afirmaţii, ce s-au dovedit a fi mincinoase, pe documente aflate în Mapa profesională a fostului judecător Corneliu Turianu, de la Ministerul Justiţiei, pe care a şi fluturat-o ca “dovadă” în faţa camerelor TVR. Operaţiunea de denigrare prin dezinformare neagră era menită să-l determine pe profesorul Corneliu Turianu, prin presiuni mediatice şi psihice, să-şi dea demisia de la CNSAS pentru ca în locul lui să fie instalat chiar fratele geamăn al lui Andrei Muraru, Alexandru Muraru, pe vremea aceea consilier al ministrului penal Tudor Chiuariu. Toata schema frauduloasă de cumetrie abjectă prin care se urmărea, în principal, infiltrarea “Miliţiei Spirituale” la vârful CNSAS, a dus însă la devoalarea unei alte infracţiuni, care se pedepseşte cu închisoare până la 10 ani: furt calificat de documente cu regim de secretizare specială din Arhiva Ministerului Justiţiei. Este vorba de furtul a 16 Mape profesionale, înfăptuit de Alexandru Muraru, în calitate de funcţionar public, prin abuz în funcţie şi trafic de influenţă, uzând de numele ministrului Tudor Chiuariu. Date din aceste 16 dosare au fost folosite apoi pentru şantaj şi atacuri instrumentate prin intermediul mass-media. Ambii puşcăriabili, atât Chiuariu cât şi geamănul Muraru, sunt în prezent cercetaţi de organele de anchetă penală (şi) pentru aceste fapte. Sentinţa definitivă şi irevocabilă a Tribunalului Bucureşti nu îi va ajuta prea mult. Şi aceasta nu este ultima situaţie ce ţine de trecutul tenebros, reţelar, al familiei Muraru, cu repercusiuni până în prezent dar şi viitor…
Datele problemei, a cărei evoluţie şi rezolvare portalul Ziaristi Online a urmărit-o, întâmplător, de la început, din 2012, până la sfârşitul firesc de zilele acestea, le găsiţi aici:

Justiţia Română merită felicitată!