vineri, 31 octombrie 2014

Ni s-a arătat pisica

Discurs parlamentar
 
„În martie 1989, în prestigiosul cotidian „Liberation”, Mircea Dinescu, aflat pe atunci în arest la domiciliu, era întrebat de ce nu merg lucrurile în România şi imprevizibilul scriitor a răspuns printr-o inedită fabulă. Şi cât adevăr conţinea ea.
Zicea scriitorul că s-a făcut un sondaj de testare a 3 şoricei: unul ţăran, altul muncitor şi cel din urmă intelectual, care, timp de o lună, au beneficiat de aceleaşi condiţii de viaţă. La sfârşitul testului, însă, primii doi şoricei arătau înfloritori, în vreme ce ultimul, şoricelul intelectual, era vai de mama lui. Se vedea cale de-o poştă că nu-i ardea de nimic. Întrebat dacă nu s-a bucurat şi el de acelaşi regim, a răspuns sec: „Ba da, dar mie mi s-a mai arătat şi pisica”.
Învăţăturile fabulate, este ştiut, sunt mereu actuale, aşa că, pornind de aici, permiteţi, domnule prim-ministru, să vă întreb: cam câtă vreme va mai trebui să li se arate miniştrilor noştri pisica remanierii? Din câte cunosc eu, cel puţin 4 din miniştrii creştin-democraţi, împreună cu prea mulţii lor secretari de stat, sunt de-a dreptul paralizaţi de nesiguranţa în care se află. „Ce rost are să mă zbat pentru binele public când poate o să fiu remaniat?”, se întreabă demnitarii vizaţi. Despre ce gândesc şi cum acţionează adjuncţii de toate culorile, ce să mai vorbim. Şi, apropo, vă reamintesc că nici până astăzi nu mi-aţi răspuns la o altă simplă întrebare, şi anume: pentru ce o ţară precum România, cu un buget ca vai de mama lui, îşi permite luxul de a avea nu mai puţin de 85 de secretari de stat? Neintrând în această extravagantă cifră, cum pretind unii, şi sutele de directori generali.
Pe de altă parte, mărturisesc că nu am priceput niciodată de ce privesc unii doar în curtea ţărăniştilor, şi asta cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună.
Să fiu bine înţeles, nu am nimic împotriva remanierii. Şi nici nu mă formalizez, dacă, în realitate, ea este de fond sau de imagine. Nu doresc decât ca acest sentiment păgubos de instabilitate să nu mai fie întreţinut prin tot felul de termene şi de pronosticuri.
Motiv pentru care, domnule prim-ministru, vă rog să-mi răspundeţi cu toată francheţea: este sau nu oportună acum o remaniere guvernamentală? Şi, dacă da, când va avea loc?”
(Monitorul Oficial nr. 215 din 11 decembrie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

joi, 23 octombrie 2014

Moşieri la 112 ani


În ultima vreme, discursul critic colegial la adresa noastră nu conteneşte să se îmbogăţească, autorii de silogisme memorabile fiind răsplătiţi fie cu trofeul „Pinocchio”, fie cu trofeul „Gâgă”. Cei care ani de-a rândul ne-au gratulat cu sintagma „opoziţie arhaică” se erijează astăzi în justiţiari şi apărători ai intereselor celor mulţi şi obidiţi. Astfel, se încearcă din răsputeri, acreditarea ideii că ţărăniştii sunt preocupaţi de cei care doresc să aibă foarte mult, în vreme ce domniile lor înţeleg să-i sprijine pe cei care au foarte puţin sau nimic. Greşit, domnilor. Greşit fundamental.
Noi nu discutăm acum chestiunea împroprietăririi celor care au foarte puţin sau nimic. Sigur că după ce proiectul aflat în discuţie va deveni lege, vom avea prilejul să discutăm pe îndelete acest subiect - împroprietărirea celor vizaţi de domniile voastre, adică o nouă reformă agrară.
Deocamdată, însă, suntem chemaţi să facem un act de elementară dreptate, restituind proprietăţile agrare confiscate de comunişti începând din 1948. Şi aceasta, în spiritul şi litera rezoluţiei iniţiate de domnul Adrian Severin, rezoluţie însuşită de Consiliul Europei în iulie 1996, dar şi a rezoluţiei aceluiaşi for de la Strassbourg, în aprilie 1997, cu prilejul suspendării jenantei monitorizări impuse României încă din momentul aderării sale la Consiliul Europei.
Doresc să reamintesc că recomandarea prevede în mod expres obligaţia României de a modifica Legile nr. 18 din 1991 şi nr. 112 din 1995, în sensul restituirii in integrum a bunurilor imobiliare naţionalizate, confiscate sau expropriate în cursul regimului totalitar comunist sau, dacă acest lucru nu este cu putinţă, acordarea unor compensaţii echitabile.
Reţineţi, rogu-vă, că această recomandare a fost primită cu entuziasm şi aplauze de către reprezentanţii tuturor partidelor prezente la Sesiunea Adunării Parlamentare din primăvara acestui an. Vă amintiţi de acest moment, domnilor colegi Teodor Meleşcanu, Cristian Dumitrescu, Gyorgy Frunda, ca să nu mai vorbesc de ai noştri.
Să trecem la fondul problemei.
Pentru a avea o imagine clară, să vedem mai întâi care era situaţia proprietăţilor agricole înainte şi după reforma agrară a Guvernului Petru Groza.
Potrivit monografiei Ţara noastră, publicată de academicianul Ion Simionescu, marele nostru geograf, la Editura Fundaţia pentru Literatură şi Artă - Bucureşti, anul 1940, situaţia se prezenta astfel:
- proprietăţi de până la 5 hectare - 28 %;
- proprietăţi între 5 şi 10 hectare - 20 %;
- proprietăţi între 20 şi 50 hectare - 8 %;
- proprietăţi peste 50 hectare - 17 %.
Din situaţia proprietăţilor agricole, existente înainte de aplicarea reformei agrare din 1945, situaţie preluată din Istoria României, Crestomaţie, volumul IV - Epoca contemporană, editată de Muzeul Naţional de Istorie Bucureşti, în anul 1983, rezultă că existau 9.250 de proprietari care ar fi putut revendica 50 de hectare, respectiv un total de 462.500 de hectare şi 143.375 de proprietari, care aveau între 10-50 de hectare, respectiv un total de 2.065.450 de hectare.
Deci, domnilor colegi, restitutio in integrum priveşte proprietăţile de până la 50 de hectare, limită considerată de toţi specialiştii ca mijlocie. Nu suntem nici fundamentalişti, nici restituţionişti, nici apucaţi (...), cum zic unii, nu?, cum tot ne etichetează unul sau altul (...).
Propunerea noastră este una raţională, extrem de moderată şi de concesivă, dar, din păcate, ea a fost mai întotdeauna prost explicată, insuficient argumentată, de unde şi defectuoasa ei înţelegere. Ca urmare, mulţi au reţinut că, de acum înainte, vom avea o puzderie de proprietăţi de 50 de hectare. Este absurd, domnilor colegi.
Daţi-mi voie să vă întreb – câţi dintre deţinătorii proprietăţilor de 50 de hectare din anii 45-48 mai sunt astăzi în viaţă pentru a putea revendica suprafaţa maximă? Vă spun eu! Cel mult câteva zeci în cel mai fericit caz. Câteva sute din cei 9.250 care erau în viaţă în anul 1948. Acum ar trebui să aibă 112 ani. Ceilalţi stimaţi colegi, sunt urmaşi, firesc succesori. Într-un cuvânt, moştenitori. Şi prin împărţirea proprietăţilor de atunci până la 50 de hectare între moştenitorii de azi, prea puţini vor putea spera la mai mult de 10, 15, hai să zicem 20 de hectare. Imaginaţi-vă, domnilor colegi, că proprietarul care avea atunci 50 de ani, are astăzi peste 100, Dumnezeu să-l odihnească. Mai bine zis să-l ţină sănătos, dacă mai este în viaţă. Iar succesorii săi sunt din ce în ce mai mulţi prin curgerea vremii. Copiii proprietarilor de atunci au, la rândul lor, copii, oameni în toată firea, toţi cu vocaţie succesorală. Ei şi copiii lor.
Aici noi nu facem regulile, domnilor colegi. Va trebui ca urmaşii proprietarilor despre care vă vorbesc să se descurce între ei, potrivit regulilor devoluţiunii succesorale din Codul civil, iar aceste reguli sunt stricte şi nicidecum la latitudinea unuia sau altuia dintre moştenitori.
Care va să zică, stimaţi colegi, regula este că pământul se restituie unei mase de succesori, ceea ce înseamnă evident o cotă cât mai mică pentru fiecare. Proprietăţile de 50 de hectare vor fi rara avis.
Vă vorbeam adineauri de supravieţuitorii proprietăţilor de până la 50 de hectare. Repet: sunt foarte puţini şi cu atât mai mult, cred că putem număra pe degete situaţiile fericite în care sunt în viaţă ambii soţi, proprietarii originali. Dacă însă în viaţă este doar unul dintre ei, ei bine, nici el nu poate spera la 50 de hectare, întrucât este ştiut, Legea nr. 319 din 10 iunie 1944, încă în vigoare, acordă soţului supravieţuitor o porţiune succesorală a cărei câtime variază în funcţie de clasa de moştenitori cu care soţul vine în concurs.
Aşadar, spaima că vin moşierii, că restauraţia fâlfâie din aripi, sunt vorbe goale, bune numai pentru a suci minţile credulilor şi a întreţine confuzii exploatabile politic.
Stimaţi colegi,
Dacă cineva dintre dumneavoastră îşi închipuie că poate să combată aceste realităţi, îl poftesc să vină la tribună şi să contrazică statisticile oficiale, să contrazică datele demografice şi regulile moştenirii consacrate de Codul civil. Şi combătându-mă,trebuie să-şi asume nu atât dezonoranta ignorare a propriei rezoluţii însuşite de înaltul for european, cât şi riscul de a pune în discuţie existenţa statului de drept, proclamată prin Constituţia din 1991.
(Monitorul Oficial nr. 161 din 2 octombrie 1997, Partea a II-a,Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

marți, 21 octombrie 2014

Nici măcar handicapat?!?


Cum probabil vă reamintiţi, cu ocazia discutării iniţiativei legislative privind stabilirea coeficienţilor de salarizare a personalului bugetar, deci, inclusiv a parlamentarilor, am atras atenţia asupra unor ciudăţenii.
Prima, era atmosfera de şuşoteală, practic de clandestinitate în care s-a susţinut acest veritabil blat legislativ. Urma observaţia că îngrijorarea presei şi a opiniei publice faţă de unele posibile mişculaţii financiare ale parlamentarilor se datorează exclusiv politicii de forfetare practicată de Camera Deputaţilor.
În fine, prin prezentarea publică a propriului stat de plată, în care scria negru pe alb, un venit mediu lunar net de 1.400.000 lei, speram că am demonstrat că „îmbuibeala” nu trebuie căutată în Senatul României. Sunt convins că presa şi opinia publică au recepţionat corect mesajul meu. Din păcate, nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu mulţi dintre stimaţii colegi parlamentari, mai ales cu colegii deputaţi.
Oare de ce?
Alături de alţi distinşi parlamentari, senatori şi deputaţi, de absolut toate culorile politice, am participat şi eu la şedinţa consultativă privind problema salarizării noastre. Cu acest prilej, am văzut cu proprii ochi a opta minune a lumii, un consens total, dar credeţi-mă, total, sub cupola Camerei Deputaţilor, nu mai conta că eşti de stânga sau de dreapta, că eşti majoritar, că eşti minoritar, numai să nu te legi de forfetarea (...) deputaţilor. Trebuie să recunosc însă că, la unison, colegii noştri au pledat eroic pentru forfetare sau, mai degrabă, pentru o veritabilă forfetare bugetară, motivând, în primul rând, prin faptul că deputaţii, citez: „semnând contracte civile cu personalul birourilor senatoriale, le pot anula oricând (...)”.
Conform Regulamentului Senatului, citez: „contractul de muncă încetează din dispoziţia senatorului”, art. 164. Atunci, în afara celor peste „n” milioane de lei forfetate de fiecare coleg deputat, unde-i diferenţa? În nici un caz în faptul că un şef de cabinet din Camera Deputaţilor are un salariu de 1.200.000 lei.
Îmi menţin atunci ce am de spus, pentru că nu-i o problemă de joacă, a prestigiului Parlamentului României, a Senatului.
Atunci o să discut cu ocazia reluării în plen a acelui text pe care l-a propus comisia.
Deci... la acea şedinţă, un deputat, îmi pare rău că trebuie să spun, ţărănist şi cu „funcţie”, mi-a tăiat-o scurt: „lasă, domle modestia, că nici dumneata nu iei chiar cât spui”. Şi am aflat de la atotştiutorul meu coleg ceea ce nici măcar nu bănuiam, că se câştigă peste 2 milioane jumătate, net lunar. Motiv pentru care, revenind la Senat, m-am îndreptat şnur spre contabilitate. Doamna de aici, ca întotdeauna, mai mult decât amabilă, când i-am reprodus afirmaţia domnului deputat, m-a luat imediat la întrebări: „Aveţi certificat de revoluţionar?” N-am. „Nici măcar de handicapat?” N-am. „Atunci, domnule senator, dacă nu ştiţi să vă descurcaţi în ziua de azi, de ce mai ridicaţi pretenţii?”
Mărturisesc că, în cei 31 de ani de magistratură, mi-au ieşit peri albi încercând să fac pe învinuiţi să explice cât mai exact ce şi cum. În şedinţa cu pricina, minune mare. Deputaţii şi senatorii se întreceau să mă lumineze cum se forfetează bugetul, pardon, cum se fac economii. Pe scurt, iată ce mi-au auzit urechile. Un deputat: „Domle, eu am schimbat din juma în juma de an 3-4 şoferi, de ăia care dădeau în gropi. Şi nu de alta, dar stricau maşina. Aşa că, să termin cu toată tevatura, l-am pus pe fiu-meu să conducă maşina, deci economisesc, domle. Că fiu-meu nu strică maşina. Şi nu trebuie să angajez nici şofer.” Alt deputat: „Eu economisesc la benzină”. Nu mă obligaţi să spun cum îl cheamă. Nu sunt numai P.N.Ţ.C.D.-işti.
„De ce să luăm ca senatorii bonurile”, zicea domnul deputat, „şi să încurajăm birocraţia cu tot felul de justificări, când eu unul mă descurc cum pot. Başca că nu mă poate obliga nimeni să circul cu maşina şi pe ploaie”.
Un alt deputat: „Noi suntem aproape 400 de deputaţi, deci ar trebui să angajăm 1200 de experţi să facă actele”. Aşadar, în viziunea domnului coleg, fiecare deputat ar avea nevoie de un contabil-şef, un contabil simplu şi un economist, care câteşitrei să se ocupe de ... forfetarea personală a domnului deputat.
Cum-necum, domnii colegi deputaţi au fost de o sinceritate dezarmantă. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi la comisia de mediere, unde – de data asta dau nume – cu excepţia domnului Dan Mircea Popescu, cei din jur, cuprinşi de o inexplicabilă aroganţă ţâfnoasă, mi-au interzis practic accesul la discuţii. Mai mult chiar, domnul senator Vornicu, nu ştiu dacă e aici în sală, a sărit ca ars de pe scaun, declarând indignat că: „dacă-l lăsaţi pe domnul la discuţii, plec eu”. Un senator poate să participe la şedinţa oricărei comisii, fără să-l împiedice nimeni, scrie în Regulamentul Senatului.
După atâtea bătăi cu pumnul în piept, pentru economiile făcute din cele „n” milioane, primite în afara indemnizaţiei cuvenite unui deputat, nu am de pus decât o singură întrebare, una singură, returnează la buget la sfârşitul fiecărei luni domnii deputaţi aceşti bani economisiţi?
Este datoria mea să vă informez că nejustificarea cu acte a unor sume de bani, ridicate sub semnătură pentru alte persoane, precum şeful de cabinet, dactilografa, şoferul, ca şi neplata impozitelor pentru sumele cuvenite acestora – repet, cuvenite acestora, şi nu domnilor deputaţi – şi, nu mai spun, însuşirea a chiar unei părţi din sumele afectate celorlalte cheltuieli, inerente bunei funcţionări a unui birou parlamentar, constituie tot atâtea fapte reprobabile ce pot atrage incidenţa legii penale.
Motiv pentru care eu, unul, şi sper că şi dumneavoastră, nu ne putem permite să votăm pentru menţinerea sistemului forfetar.
Deci, stimaţi colegi senatori, în cazul în care colegii deputaţi vor să continue cu forfetarea, în dispreţul prevederii constituţionale care impune adoptarea unei legi unice de salarizare a parlamentarilor, nu poate să-i împiedice nimeni. Dar să voteze ei înşişi o asemenea lege, pentru aceasta nu trebuie, nu poate să aibă acoperirea Camerei superioare a Parlamentului. Aşa cum n-o are pe a Senatului, nu poate să o aibă nici pe cea a opiniei publice.
Pentru că eu unul – şi sper că şi dumneavoastră – nu accept să-mi pun semnătura pe un act normativ asupra căruia planează acuza că încurajează nu mai puţin de trei infracţiuni dezonorante.

(Monitorul Oficial nr. 231 din 12 ianuarie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)