joi, 27 februarie 2014

PULVERIZAREA DEMOCRAŢIEI


În urmă cu 19 ani, indiscutabil, se putea vorbi de o presiune a electoratului pentru introducerea votului uninominal, demers sprijinit de marea majoritate a asociaţilor reprezentative ale societăţii civile. Ceea ce se dorea, prin aceste demersuri, era asumarea responsabilităţii personale a oamenilor politici pentru acţiunile lor şi renunţarea, o dată pentru totdeauna, la autoprotectoarea „umbrelă de partid”. Numai că, în timp ce societatea civilă vrea cu adevărat demararea unei reforme electorale, majoritatea clasei politice se mulţumea cu simple clamări. De altfel, chiar dacă ar fi existat voinţa politică necesară pentru adoptarea acestui sistem, atunci – în plin an electoral – nu mai era nicicum posibil de pus în practică, căci absenţa timpului necesar implementării sistemului de vot uninominal reprezenta, este adevărat, în acel moment, dificultăţi majore.
Iată ce susţineam la acea vreme:
·      „Se discută mult, în ultima vreme, despre avantajele votului uninominal, ziarul Adevărul fiind, pare-se, convins că prin modificarea legii electorale în acest sens ar putea fi total eliminate inconvenientele votului pe listă practicat astăzi.
Într-adevăr, la prima vedere, votul uninominal pare a fi mai avantajos din punctul de vedere al electoratului, căruia i s-ar permite să aleagă în cunoştinţă de cauză, dându-şi astfel votul în favoarea celor mai valoroşi candidaţi. Ceea ce, iarăşi aparent, nu se prea poate întâmpla în cazul votului pe liste. Există însă un număr de întrebări privind eficacitatea votului uninominal în condiţiile concrete ale ţării noastre, dominată de incultură politică şi, prin aceasta, dispusă cu precădere la reacţii emotive.
Prima dintre aceste întrebări ar fi aceea privitoare la suportarea cheltuielilor campaniei electorale. Este de presupus că partidele, la nivelul fondurilor de care dispun, şi-ar susţine proprii lor candidaţi. Cea ar avea însă de făcut un candidat realmente independent care, în ciuda moralităţii lui desăvârşite şi a valorii profesionale ieşite din comun, nu are bani să susţină o minimă publicitate electorală (afişe, întâlniri cu electoratul, deci închirierea unei săli, mesaje prin mijloace mass-media etc.), toate implicând sume considerabile şi pe care nu are cum să le procure? Cum s-ar descurca un asemenea candidat independent? Desigur, ar fi nevoiţi să accepte, dacă i se oferă prilejul, sponsorizarea cuiva, fie ca acest „cuiva” este persoană fizică sau juridică interesată în promovarea unor scopuri cu bătaia mai lungă. Nu cumva independentul intră în acest fel în reţeaua unui anume tip de clientelism, diferit, se înţelege, de cel practicat de partide, dar nu mai puţin periculos decât acesta, căci este mult mai bine disimulat? Deci, iată motivul principal pentru care mă îndoiesc că prin vot uninominal ar putea fi eliminat clientelismul.
În al doilea rând, ar fi de observat că votul uninominal funcţionează şi dă rezultate în ţările anglo-saxone, dar aceasta în condiţiile unui bipartitism consacrat clar, verificat de-a lungul câtorva secole (S.U.A., Marea Britanie etc.). Ce s-ar întâmpla însă într-o ţară ca a noastră, aflată prin ipoteză, la începuturile democraţiei şi în care numărul partidelor în activitate, deci dornice să participe la alegeri, este de ordinul zecilor? Este limpede că toate aceste partide vor veni cu candidaţii lor, cărora li se vor adăuga candidaţii independenţi, în final ajungându-se ca electoratul unei circumscripţii să fie obligat a-şi desemna reprezentantul dintre sute de candidaţi, cei mai mulţi dintre ei necunoscuţi. Cum va şti alegătorul să distingă seriozitatea, competenţa şi buna-credinţă de contrariile acestora, deci de superficialitate, mediocritate profesională şi rea-credinţă? Apoi, să nu-i uităm pe escroci, prin definiţie inteligenţi şi cu charismă şi a căror menire este tocmai de a zăpăci mintea omului de bună-credinţă şi de a-l face să se încreadă în el. Un astfel de escroc poate avea oricând întâietate în faţa unui candidat sobru, cu bun-simţ şi căruia îi repugnă să toace vrute şi nevrute doar pentru a culege simpatii facile. Şi ştim că aşa se întâmplă în societate. Atunci, ce grilă de selecţie oferim electoratului pentru a-i garanta o alegere corectă? Evident, o astfel de grilă nu a fost şi nu va fi niciodată inventată !
A treia întrebare pentru viitoarea compoziţie a forului reprezentativ căci, în cazul votului uninominal ne putem foarte bine închipui că sub cupola parlamentului s-ar regăsi câteva sute de parlamentari animaţi de cele mai felurite idei cu putinţă. Cum ar putea fi ei aduşi la o armonizare a opiniilor şi viziunilor globale în absenţa căreia orice acţiune legislativă este de neimaginat? Nu ar deveni un astfel de parlament – eclectic prin definiţie – o pradă cât se poate de uşoară pentru un executiv rodat şi cu idei omogene? Înclin să cred că da! Cu atât mai mult cu cât şi astăzi, de foarte multe ori, Parlamentul a ajuns un soi de anexă a executivului, forului legislativ fiindu-i greu să mai ţină pasul cu maldărele de ordonanţe ce cată a lua locul legii.
În sfârşit, întrebările de mai sus ne permit să întrezărim efectele negative ale votului uninominal şi nicidecum consolidarea democraţiei. Dimpotrivă, am asista la slăbirea acesteia până la pulverizare...[1]. 
·      Trecând însă la sistemul electoral actual, cel exclusiv pe liste de partid, acesta, cum bine ştiţi, a fost supus unei arii nesfârşite de critici. Principala acuză adusă este aceea că, sub umbrela prea largă a listei de partid, se pot ascunde foarte uşor tot felul de corupţi, incapabili, escroci sau, în cel mai bun caz, tot felul de rubedenii, iar exemple există cu duiumul. Ne punem chiar întrebarea: dacă este mai important partidul, atunci la ce bun să mai înşirăm numele candidaţilor? Motiv pentru care v-aş sugera să propunem transformarea buletinului de vot într-un fel de cărticică de colorat care să cuprindă doar semnele electorale – ochiul, cheia, garoafa, trandafirul, cireaşa (...) – şi să votăm pe aceste semne electorale. Totuşi, din punctul meu de vedere, aceasta nu înseamnă că, în acest moment premergător campaniei electorale, nu s-ar mai putea face chiar nimic.
Iată ce propun: o soluţie intermediară de compromis între cele două extreme ar reprezenta-o introducerea aşa-numitului scrutin plurinominal, adică o îmbinare a celor două sisteme de votare. Astfel, n-ar mai fi nevoie de o costisitoare redesenare a circumscripţiilor electorale şi s-ar oferi totodată posibilitatea ca, în cadrul celor 41 de circumscripţii existente, electoratul să-şi poată alege parlamentarii doriţi pe listele de partid. Această formulă şi-a găsit materializarea, după cum bine ştiţi, în numeroase iniţiative legislative care, iertaţi-mă, continuă să zacă în sertarele comisiei noastre juridice. Principalele avantaje ale acestei metode, în care se votează omul de pe lista unui anume partid, ar fi că nici nu se produce o disipare a votului. Este păstrată şi coerenţa politică şi, nu în ultimul rând, electoratul are dreptul de a desemna propria listă de valori, fără a se mai afla la mâna făuritorilor de liste din interiorul oricărui partid[2].
În raport de cele ce preced, arătam că nici unul dintre cele două sisteme nu puteau da sastisfacţie la modul absolut. Nu ne rămânea deci decât să cântărim cu grijă lucrurile şi să optăm pentru cel mai puţin rău.

- Va urma -
 


[1] Cronica Română nr.631 din 14 februarie 1995.
[2] M.Of. nr.79 din 15 iunie 2000, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară.

duminică, 16 februarie 2014

Imunitatea parlamentară. PROPUNERE DE REVIZUIRE

 
 

Pentru considerentele expuse în articolele precedente, respectiv:
vă supun atenţiei următoarea variantă de revizuire a textului constituţional privind „imunitatea parlamentară”: 

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI
revizuită în anul 2003
CONSTITUŢIA ROMÂNIEI
varianta 17.06.2013 a Comisiei de revizuire
CONSTITUŢIA ROMÂNIEI
varianta C. Turianu
Art.72.- Imunitatea parlamentară
 
Nemodificat
Art.72.- Imunitatea parlamentară
 
Art.72.- (1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului
Nemodificat
Art.72.- (1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
 
 
 
Grupuri: UDMR
 
 
- ADOPTAT
Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
 
 
Art.72.- (21) Deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.
- ADOPTAT
Eliminat
Art.72.- (3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.
Nemodificat
Eliminat

 

 

sâmbătă, 15 februarie 2014

Imunitatea parlamentară în perspectiva revizuirii Constituţiei


1. Constituţia revizuită în anul 2003 admite în cuprinsul art.72 alin.(1) că: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.
Imunitatea parlamentară prevăzută de art.72 alin.(1) din Constituţie reprezintă deci o garanţie a exercitării mandatului, iar nu un privilegiu al parlamentarului ori o cauză de exonerare de răspundere penală. Cum arătam (Imunitatea parlamentară în actuala Constituţie), imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători. Imunitatea parlamentară este o cauză de „iresponsabilitate politică specială”, fiindcă se raportează numai la anumite infracţiuni (calomnie, insultă, ultraj comise în febra dezbaterilor parlamentare) derivând din voturile şi opiniile emise de parlamentar în cursul exercitării mandatului său şi pentru care deputaţii sau senatorii pot fi traşi la – atenţie! – răspundere juridică (civilă, disciplinară ori contravenţională).
2. Pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat, parlamentarul răspunde penal ca orice alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural.
Prin menţinerea în textul art.72 alin.(2) a primei sale părţi, potrivit căreia: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”, legiuitorul constituant nu face decât să precizeze că nu este înlăturată incidenţa legii penale pentru faptele străine exercitării mandatului, deputatul şi senatorul urmând să răspundă penal ca oricare alt cetăţean.
3. Iată cum se prezentau în presă amendamentele adoptate de Comisia comună a Camerei deputaţilor şi Senatului, „amendamente” rezultate din „aşchierea” tezelor art.72 alin.(2) din Constituţia în vigoare:



CONSTITUŢIA

ROMÂNIEI

Amendamente

ADOPTATE

Art.72.- Imunitatea parlamentară

 

Nemodificat

Art.72.- (1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului

Nemodificat

Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

 

 

 

Grupuri: UDMR

 

 

- ADOPTAT

 

Art.72.- (21) Deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.

- ADOPTAT

Art.72.- (3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.

Nemodificat

 4. În ceea ce priveşte detaşarea şi botezarea ca „amendament adoptat” a celei de a doua părţi a aceluiaşi articol, potrivit căruia: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”, pe care unii „părerologi” s-au grăbit să o califice ca fiind o „prelungire” a instituţiei imunităţii, nu are nici în clin nici în mânecă cu imunitatea parlamentară consacrată în art.72 alin.1 din Constituţie. Textul în discuţie nu face decât să reglementeze una dintre garanţiile procesuale ale libertăţii individuale a parlamentarilor. Or, aceste garanţii – cum arătam (Parlamentarul în procesul penal) – sunt prevăzute de legea de procedură penală în considerarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie şi – atenţie! – de care beneficiază orice cetăţean, inclusiv parlamentarul. Motiv pentru care, pe cale de consecinţă, se impune eliminarea acestui amendament ce urma să constituie după revizuire cuprinsul art.72 alin.(21).
De altfel, analizând noua sesizare de neconstituţionalitate privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, Curtea Constituţională a României a explicat de ce Parlamentul nu poate să se implice în procesul de reţinere, arestare sau percheziţie a unui parlamentar. Acceptarea posibilităţii ca Parlamentul, prin Camerele sale, să procedeze la examinarea probelor ce stau la baza cererii de reţinere, arestare sau percheziţie a unui deputat sau senator ori a cererii de începere a urmăririi penale a unui membru al Guvernului care are şi calitatea de parlamentar, ar echivala cu admiterea unei ingerinţe a Legislativului în activitatea altor autorităţi publice, în contradicţie flagrantă cu dispoziţiile constituţionale referitoare la separaţia puterilor în stat.
5. În fine, partea finală a aceluiaşi articol 72 alin.(2), potrivit căruia: „Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”, a fost instituită de legiuitorul constituant o altă garanţie procesuală a libertăţii individuale a parlamentarilor. Stabilind competenţa de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, legiuitorul constituant a avut în vedere competenţa personală care este determinată de unele calităţi (cum ar fi aceea de deputat, senator, militar, notar public etc.) pe care le pot avea făptuitorii în momentul săvârşirii infracţiunilor.
Migraţia de la o instanţă la alta a unor parlamentari „iuţi de picior” explică propunerea de eliminare a respectivului text din proiectul de revizuire a Constituţiei, prin care parlamentarii cu dosare penale ar fi scoşi din competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmărind a fi judecaţi de aceleaşi instanţe ca orice „inculpat de rând”...
6. În ceea ce priveşte precizarea din cuprinsul art.72 alin.(3), potrivit căreia în ipoteza în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, „va dispune imediat revocarea acestei măsuri” contravine flagrant prevederilor art.23 alin.(2) din legea fundamentală: „Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege”, adică numai cazurile şi procedura prevăzute de legea de procedură penală. Şi în cazul făptuitorului reţinut se păstrează aceleaşi drepturi şi obligaţii procesuale, iar sarcina dovedirii că „sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală” (art.143) revine judecătorului. Cum însă măsura reţinerii preventive – care se ia în cazurile prevăzute în art.148 precum şi în caz de infracţiune flagrantă – „poate dura cel mult 24 de ore” (art.144), organul de cercetare penală este obligat să încunoştinţeze, de îndată, pe procuror cu privire la luarea măsurii reţinerii.
Pe de altă parte, nu vedem cum pentru reţinere ar putea Camera să dispună revocarea acestei măsuri care nu poate fi luată decât în condiţiile prevăzute în art.143 Cod de procedura penala şi există vreunul din cazurile prevăzute în art.148 din acelaşi cod. Potrivit textelor menţionate, „măsura reţinerii – care poate dura cel mult 24 de ore – poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală faţă de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia, în prezenţa apărătorului dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
7. IATĂ CUM SE PREZINTĂ LA ACEASTĂ ORĂ PROPUNEREA FINALĂ DE REVIZUIRE ÎNFĂŢIŞATĂ CURŢII CONSTITUŢIONALE:
„pct.75. Articolul 72 se modifica si va avea urmatorul cuprins: Denumirea articolului va fi: „Raspunderea parlamentarilor”. Articolul va avea urmatorul cuprins: „(1) Parlamentarii raspund juridic, individual, pentru incalcarea contractului electoral, daca voturile sau opiniile politice exprimate in exercitarea mandatului contravin obligatiilor asumate prin contractul electoral
(2) Parlamentarii raspund juridic, individual, potrivit legii, pentru prejudiciile produse poporului roman de legile pentru care si-au dat votul, in ciuda faptului ca legile respective nu au facut parte din Programul Legislativ aprobat de popor
(3) Raspunderea parlamentarilor pentru faptele prevazute la alineatele (1) si (2) este imprescriptibila
(3) Parlamentarul care a incalcat legea penala este urmarit, perchezitionat, retinut, arestat si trimis in judecata, potrivit legii. Urmarirea si trimiterea in judecata penala se fac de catre Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie. Competenta de judecata apartine Inaltei Curti de Casatie si Justitie.”
 Iată de ce consider că este cazul ca garantul constituţiei, Curtea Constituţională a României,  să reflecteze asupra acestui mutant legislativ.