joi, 27 iunie 2013

Imunitatea parlamentară în actuala Constituţie




"S-a crezut multă vreme în puterea nelimitată a legilor şi a reformelor politice. S-a crezut că este de ajuns să se voteze o Constituţie, ca o ţară să devină un stat constituţional şi să apară moravuri constituţionale. Experienţa aceasta s-a dovedit însă dezastruoasă".
(Dimitrie Gusti, Ştiinţa naţiunii)

Imunitatea parlamentară este, în esenţă, o cauză care înlătură incidenţa legii penale. Ea este acordată deputaţilor şi senatorilor şi poartă asupra acelor fapte ilicite ce rezultă din exprimarea voturilor sau opiniilor, în cursul îndeplinirii mandatului. Justificarea acestei imunităţi derivă din ideea că puterea legiuitoare trebuie să fie perfect independentă faţă de celelalte puteri în stat, ceea ce nu se poate obţine decât prin asigurarea celei mai complete libertăţi în exprimarea voturilor şi opiniilor membrilor Parlamentului. De aceea, această imunitate este admisă în toate ţările cu regim parlamentar.
Reamintesc că, potrivit art.71 alin.2 din Constituţie, Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului. Textul ne arată că imunitatea se aplică membrilor ambelor Camere fără distincţiune, deci şi miniştrilor care sunt membri ai uneia dintre Camere.
Dar, pentru că la noi, ca la nimeni, deşi lucrurile ar trebui să fie cât se poate de clare, conceptul de imunitate continuă să fie un adevărat măr al discordiei pentru clasa politică românească. Absolut toată lumea îşi dă cu părerea – „i-o luăm, i-o dăm, i-o ridicăm, i-o lăsăm” – dar, din păcate, cam puţintei ştiu ce înseamnă cu adevărat imunitatea parlamentară. Iar, pentru a afla, nu este necesar decât să citim cum se cuvine textele constituţionale, admiţând cu toată onestitatea că art.72 alin.1 din legea fundamentală tratează imunitatea parlamentară („iresponsabilitatea politică specială”), în vreme ce art.72 alin.2 şi 3 soluţionează chestiunea garanţiilor procesuale ale libertăţii individuale a parlamentarilor.
În ceea ce priveşte imunitatea parlamentară, Constituţia admite în cuprinsul articolului 72 alin.1 că: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Aşadar, imunitatea parlamentară nu adună sub poalele ei orice fapte infracţionale ce ar fi putut fi comise de un parlamentar, ci ea se rezumă numai la acele infracţiuni care sunt comise în legătură cu exercitarea mandatului parlamentar (infracţiuni inerente dezbaterilor: calomnie, insultă, ultraj, în febra dezbaterilor parlamentare). Imunitatea durează pe tot timpul mandatului pentru faptele – expres arătate mai sus – săvârşite în timpul exercitării acestuia. Expresia exercitarea mandatului trebuie înţeleasă în sensul de îndeplinire a mandatului, deci numai opiniile sau voturile emise în cursul acestei îndepliniri vor beneficia de imunitate.
Într-un cuvânt, imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători. Pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat, parlamentarul răspunde penal ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural.
Potrivit art.72 alin.2: Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”.
Acest articol nu face decât să reglementeze „inviolabilitatea parlamentară” care se referă numai la fapte străine exercitării mandatului. Scopul acestei inviolabilităţi (imunităţi procedurale) este de a nu priva un parlamentar de posibilitatea de a-şi exercita funcţia, ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice.
Şi atunci stau şi mă întreb, cum de pot înţelege unii că imunitatea parlamentară ar acorda membrilor corpurilor legiuitoare o imunitate de-a dreptul generală şi absolută, în sensul că parlamentarul nostru, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent de infracţiune şi de gravitatea ei, ar scăpa incidenţei legii penale? Inviolabilitatea parlamentară nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti.
Potrivit art.72 alin.3: În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri”.
Este deci limpede că inviolabilitatea la care se referă art.72 alin.2 şi 3 din Constituţia României nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără încuviinţarea Camerei de care aparţine.

Un comentariu:

  1. Revizuirea costitutiei asa cum doreste alianta USL tocmai asta vrea.O imunitate totala in fata legii.Cine si-ar dori o imunitate totala in fata legii?.Cei ce o incalca desigur.Ce ar fi de facut?.Singura solutie este ca la referendum,cetatenii sa spuna un NU hotarat.

    RăspundețiȘtergere