DILEMĂ ŞI
LUMINĂ
Nu ştiu de ce, uneori,
Sunt trist…
De parcă o aripă a sufletului
Mi s-a frânt ori s-a topit
În nefiinţă, - pe rugul viu…
Asemeni unui strigăt
Neauzit… nici în pustiu…
Decât de suferinţă!!
Dar, o pasăre gigantă,
Mai albă, mai fină
De cum e spuma mării,
Câmpului vieţii dând roată
Şi glas depărtării
De undeva, de sus
Aproape în şoaptă
Şi în treacăt, într-o zi,
Mi-a spus:
„Luptă, fii tare
Şi uită orice clipă amară,
Iubindu-i pe oameni
Aşa cum se cuvine
Iar eu sunt SPERANŢA
Sădită în tine.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu