sâmbătă, 9 august 2014

Libertatea presei şi legea morală


Odată cu prăbuşirea dictaturii, în ţările fost comuniste, s-au înlăturat cenzura şi controlul presei, libertatea cuvântului scris integrându-se în imperativele definitorii ale democraţiei.
Cenzura implica controale şi modificări ale propriei gândiri, pentru ca orice operaţie gazetărească să se înscrie în coordonatele gândirii planificate impuse de forurile conducătoare. Informaţiile nu puteau să atingă domenii permise, iar comentariile aveau o sferă bine delimitată în conţinut şi un limbaj de folosinţă generalizată, cunoscutul „limbaj de lemn”.
Chiar şi în aceste condiţii s-au putut strecura, atât în presă cât şi, mai ales, în scrierile literare ale timpului, forme camuflate de protest politico-social, care au produs, cu siguranţă, efecte, au primenit conştiinţe şi au sădit speranţe. Dar activitatea publicistică generală a rămas închistată în forme stereotipe, lipsite de interes şi primite de cititori cu o blazată indiferenţă.
Schimbarea regimului politic a determinat un salt calitativ în activitatea publicistică. Ziariştii au fost descătuşaţi de regulile impuse, de controalele permanente, de eliminările sau adăugirile arbitrare la cele scrise de ei. Libertatea presei a devenit un atribut trâmbiţat al democraţiei. Ea a reprezentat, în acelaşi timp, adoptarea unor norme cuprinse în documentele internaţionale privind drepturile omului şi condiţiile de participare la viaţa unor organisme interstatale.
Eliberaţi de orice constrângere, evaluând uneori subiectiv rolul presei şi dimensiunile reale ale libertăţii acesteia, profesioniştii îndeletnicirii de gazetar au declanşat o activitate intensă. Au apărut numeroase publicaţii, s-a scris şi s-a comentat despre toate aspectele actualităţii, s-au cules şi publicat informaţii despre împrejurări, fapte şi oameni, s-au făcut toate eforturile pentru a satisface curiozitatea cititorilor şi pentru a da conţinut rolului presei, încununată cu atributul democratic al libertăţii.
În această declanşare bruscă, lipsită de tradiţie şi de rutină, s-au evidenţiat multe aspecte incontestabil pozitive. Chiar dacă punctele de vedere prezentate în diverse ziare au fost şovăitoare şi contradictorii, ele au contribuit la exerciţiul gândirii cititorilor, la informarea acestora, la înfăţişarea diverselor forme de evaluare a realităţii. Dar libertatea constituie o ispită, care îi poate face pe unii să depăşească limitele exerciţiului corect al acesteia.
Libertatea presei, înţeleasă uneori ca dreptul a scrie orice şi despre oricine, poate duce la abordarea de subiecte cu caracter imoral şi, de asemenea, la publicarea de materiale în care unele persoane să fie împroşcate cu noroi, într-un mod lipsit de scrupule şi într-o exprimare de o penibilă vulgaritate. Aceasta ridica problema de a şti care sunt limitele libertăţii presei şi când anume şi în ce măsură aceste limite sunt depăşite, dând loc calomniei.
Rezolvarea acestei probleme a întâmpinat dificultăţi în cercetarea juridică şi în activitatea instanţelor de judecată. Căci demarcaţia între conţinutul libertăţii şi abuzul de libertate nu se desemnează întotdeauna cu precizie, iar criteriile pentru a o determina sunt şovăitoare. Vom menţiona aici un criteriu pe care îl găsim în „Jurnalul fericirii” de N. Steinhardt: „Democraţii nu îşi dau seama ce fac atunci când, în numele libertăţii scrisului, cer depline drepturi pentru autorii imorali şi afirmă inexistenţa pornografiei. Pentru a putea fi liberală se cere ca societatea să fie supusă întâi supusă moralei… morala este temelia culturii şi vieţii politice a societăţii… morala este izvorul libertăţii, morala este condiţia libertăţii, morala este pavăza libertăţii”.
Luarea în considerare a acestui criteriu, criteriul moral, nu simplifică problema, ci, dimpotrivă, îi augmentează asperităţile.
Desigur că acolo unde fundamentarea vieţii sociale a căpătat o anumită fizionomie morală, după o lungă perioadă de educaţie civică, de respect reciproc între oameni, de corectitudine în împletirea intereselor şi de bună creştere, pudoare şi onestitate personală, desigur ca într-o asemenea societate se poate vorbi de acţiunea unui criteriu moral care face ca libertatea, în general, şi cea a presei, în special, să nu dea loc la manifestări scandaloase.
Dar acolo unde viaţa este în schimbare, unde corupţia şi infracţionismul sunt în creştere, într-o asemenea societate este greu de fundamentat o morală care să constituie garanţia libertăţii, în general, şi a libertăţii presei, în special.
Dacă însă, într-o societate, legea morală nu se poate instaura cu fermitate, iar o etică a convieţuirii sociale nu se poate întemeia pe propria sa autonomie, aceasta nu înseamnă că acea societate este condamnată la anarhie şi că libertatea devine o noţiune fără corespondent în realitatea socială. Într-o asemenea societate, legea morală este promovată şi pusă în acţiune prin legea juridică.
Respectarea legilor ţării, aşa cum sunt ele, uneori cu deficienţe şi cu omisiuni, asigură o anumită armonie socială şi reprezintă un fond social pe care se poate exercita libertatea. Bazându-se pe respectul normelor legale, libertatea are un domeniu larg de mişcare şi, în acelaşi timp, precis delimitat. În acest domeniu delimitat, libertatea este aptă să promoveze respectul reciproc al persoanelor, conjugarea corectă a intereselor şi realizarea unei convieţuiri armonioase. Iar libertatea presei se poate exercita nestingherit, câtă vreme la baza ei stă respectul adevărului şi al dispoziţiilor legale.