marți, 31 iulie 2012

Prag electoral post-referendum?!?


Lecturând – sau relecturând – conţinutul articolului Respectarea Constituţiei nu este facultativă am avut o revelaţie: USL se străduieşte să demonstreze că, în materia valabilităţii referendumului, „Parlamentul are ultimul cuvânt”. În această idee, fundamental greşită, premierul anunţa ieri că „Parlamentul va transmite Curţii Constituţionale că în realitate nu suntem 18 milioane”. Cu alte cuvinte, pragul electoral avut în vedere la referendum este în fapt cu mult mai redus, adică exact atât cât ar fi fost necesar pentru confirmarea referendumului… Prin urmare, Curtea ar fi obligată să ţină seama de această observaţie de ultimă oră şi să confirme demiterea.
Este adevărat că, „înaintea publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, hotărârea Curţii Constituţionale se prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului, întrunite în şedinţă comună” (art.47 alin.3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale). Şi aceasta întrucât Curtea este cea care veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă – iar nu validează sau invalidează – rezultatul acestuia (art.146 lit.i din Constituţie). Apoi, printre atribuţiile Parlamentului nu figurează şi aceea de a cenzura şi a infirma hotărârile Curţii Constituţionale (art.65 din Constituţie). Parlamentul nu are drept de supraveghere a referendumului, ci doar delegiferare asupra anumitor elemente, dar asta anterior desfăşurării referendumului. Şi atunci, ce ar trebui să stabilească Parlamentul: prelungirea interimatului şi un alt referendum?
Aş fi preferat să cred că plănuitul demers de informare a Curţii Constituţionale, că în realitate nu suntem 18 milioane, şi aceasta chiar ulterior desfăşurării referendumului, se datorează necunoaşterii legii fundamentale, iar nu relei credinţe. Mă întreb însă cui anume dacă nu Guvernului i-a revenit sarcina organizării referendumului, aducerii la zi a  listelor electorale permanente şi a felului în care se calculează rezultatele? Mai mă întreb cum de omite Primul-ministru că Institutul Naţional de Statistică este în subordinea sa? Şi, în fine, mă mai întreb cum de nu ştia numărul exact al persoanelor înscrise pe listele electorale permanente la alegerile locale care au avut loc cu numai două luni în urmă?
Este limpede că tot ce se vrea este a se stabili post-referendum un prag electoral care să justifice valabilitatea referendumului. Se pare însă că domnul Prim-ministru a uitat principiul de drept potrivit căruia nimeni nu poate invoca propria turpitudine.


luni, 30 iulie 2012

Respectarea Constituţiei nu este facultativă

 
Cu ceva timp în urmă, un telepurtător de vorbe afirma că, după prezentarea Camerei Deputaților și Senatului, întrunite în ședință comună, a hotărârii Curţii Constituţionale de validare sau invalidare a referendumului, „Parlamentul are ultimul cuvânt”. Potrivit acestei păreri inovatoare, Parlamentul – iniţiatorul propunerii de suspendare a Preşedintelui României şi organizator al referendumului – înaintea publicării hotărârii Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, ar urma să decidă dacă şi în ce măsură este demnă de a fi luată în considerare validarea sau invalidarea de către CCR a referendumului.
Mai întâi, Curtea Constituţională nu are competenţa de a „valida” sau „invalida” referendumul organizat pentru demiterea Preşedintelui ales, ci potrivit art.47 din Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (Legea nr. 47/1992, republicată în 2010) de a „decide cu o majoritate de două treimi asupra valabilităţii referendumului” (alin.1). Mai exact, „Hotărârea Curţii Constituţionale stabileşte dacă a fost respectată procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia” (alin.2). Este adevărat că, „înaintea publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, hotărârea Curţii Constituţionale se prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului, întrunite în şedinţă comună” (alin.3). Şi aceasta întrucât Curtea este aceea care „veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia” (art.146 lit.i din Constituţiei).
Apoi, este adevărat că Parlamentul este „organ reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legislativă a ţării” (art.61 alin1.), dar printre atribuţiile sale (art.65 din Constituţie) nu figurează şi aceea de a cenzura şi a infirma hotărârile Curţii Constituţionale, „garantul supremaţiei Constituţiei” (art.142). Şi, rogu-vă să îmi spuneţi, ce ar trebui să stabilească Parlamentul: prelungirea interimatului şi un alt referendum? Apropos, chiar şi Preşedintele interimar poate fi suspendat: „Dacă persoana care asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României săvârşeşte fapte grave, prin care se încalcă prevederile Constituţiei, se aplică art.95 şi art.98” (art.99 din Constituţie).
În fine, potrivit art.37 alin.2 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, numai „rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat  de Curtea Constituţională” (subl.n.).
Mă întreb de ce oare uită unii că respectarea Constituţiei nu este facultativă?
 

vineri, 27 iulie 2012

„NU”


             Cazul Turianu este deja un caz tipic, ilustrativ pentru ceea ce s‑a numit „sindromul tergiversării”. Odiseea dlui Turianu a început în iulie, odată cu demiterea din funcţia de preşedinte al Tribunalului Municipiului Bucureşti, operaţiune săvârşită cu mare tam‑tam de ministrul Petre Ninosu. De atunci, dl. Turianu duce o adevărată bătălie pentru apărarea dreptului la propria imagine.
           ‑ Dle Turianu, au evoluat în vreun fel lucrurile, în bine sau în rău, în cazul dumneavoastră?
           ‑ NU.
          ‑ Dar, bănuiesc, aţi primit până acum ordinul de demitere.
           ‑ NU.
          ‑ Aţi fost repartizat, după demitere, la Secţia penală, potrivit specializării dvs., aşa cum aţi solicitat?
          ‑ NU.
         ‑ Aţi reuşit să obţineţi dreptul la replică pe postul naţional TV?
         ‑ NU.
        ‑ Totuşi de la Consiliul Naţional al Audiovizualului trebuie să fi primit un răspuns oficial la memoriile adresate...
        ‑ NU.
       ‑ Vi s‑au adus la cunoştinţă rezultatele anchetei întreprinse de Comisia senatorială pentru cercetarea abuzurilor, comisie condusă de dl. Ticu Dumitrescu?
      ‑ NU.
    ‑ Dar, rezultatele anchetei comisiei similare a Camerei Deputaţilor, condusă de fostul ministru al justiţiei, dl. Victor Babiuc, aţi reuşit să le aflaţi?      ‑ NU.
      ‑ Este adevărat că aţi fost solicitat de dl. Valeriu Bogdănescu să faceţi parte din Curtea Supremă de Justiţie, ca o recunoaştere a meritelor dv. profesionale?      ‑ NU.
     ‑ După ce aţi fost demis, a reuşit dl. Ninosu, cu ajutorul actualului preşedinte T.M.B., să găsească sediu pentru Curtea de Apel Bucureşti?      ‑ NU.
     ‑ S‑au alarmat colegii dv. din tribunal când ziarele au publicat dovezi potrivit cărora actualul preşedinte, dl. Viorel Roş, a fost securist?     ‑ NU.
   ‑ Au fost operate, în Legea de organizare judecă­torească, modificările cerute de Consiliul Europei, în sensul eliminării articolelor ce dau puteri discreţionare asupra magistraţilor ministrului politic al justiţiei? A demarat acest proces?    ‑ NU.
    ‑ Funcţionează noul Consiliu Superior al Magis­traturii?    ‑ NU.
   ‑ S‑a încheiat reforma justiţiei la întâi iulie, cum a promis ministrul?    ‑ NU.
   ‑ Credeţi că, datorită acestei nerealizări şi a abuzurilor săvârşite, dl. Ninosu va fi remaniat?     ‑ NU.
    ‑ Aţi primit vreo propunere din partea opoziţiei pentru a face parte dintr‑un viitor guvern de coaliţie?    ‑ NU.
    ‑ Speraţi că aveţi câştig de cauză?    ‑ NU.
    ‑ Asta înseamnă că vă daţi bătut?    ‑ NU.
    ‑ Dle Turianu, vă mulţumesc pentru răspunsurile concludente şi la obiect.
       P.S. Şi Totuşi, ceva s-a schimbat. Dl. Turianu nu mai e nici profesor de drept penal la Institutul Naţional de Magistratură. Pentru că dl. Petre Ninosu l-a tăiat de pe listă. Simplu. Fără explicaţii.
 România Liberă – 30 decembrie 1993
 (a consemnat Gilda Lazăr)


Radiografia unui abuz


‑ În ce anume constă reforma Justiţiei?
   ‑ Jumătăţi sau sferturi de măsuri, o înfăptuire parţială şi neconvingătoare a ceea ce ar trebui să fie mult trâmbiţata reformă a Justiţiei.
‑ Aţi putea fi mai explicit?
    ‑ Până la data de 1 iulie au fost înfiinţate parţial cele 15 curţi de apel şi parchetele de pe lângă acestea, în sensul că s‑au făcut propuneri, acceptate de preşedintele ţării, pentru un număr redus de judecători, uneori chiar sub minimul cerinţelor. De pildă, la Bucureşti, din cei 75‑80 de judecători au fost numiţi circa 35. Situaţia se prezintă la fel în toată ţara. De reţinut că nici până astăzi nu au fost constituite cele două curţi de apel militare şi nici parchetele aferente. Apoi, sunt câteva curţi de apel cărora nu li s‑au asigurat localurile şi dotările necesare funcţionării lor.
    ‑ Cum pot funcţiona curţile de apel de la 1 iulie, câtă vreme nici până astăzi modificările legislaţiei nu au fost publicate?
‑ Asta mă întrebam şi eu. Până la această dată au intrat în vigoare, prin publicare în Monitorul Oficial, numai modifi­că­rile aduse Codului de procedură penală. Celelalte legi referi­toare la competenţe, cum ar fi Codul de procedură civilă, Codul familiei, Legea contenciosului administrativ, deşi adoptate în Parlament, nu au fost publicate.
‑ Cu alte cuvinte, degeaba ne‑am adresat Curţilor de apel într-o cauză civilă...
‑ Dacă n‑aveţi „norocul” să picaţi pe penal, bizuiţi‑vă în continuare pe competenţa vechilor instanţe judecătoreşti!
‑ Între altele, sunteţi acuzat că nu v-aţi ocupat de obţinerea sediului pentru Curtea de Apel Bucureşti.
‑ Regret, dar dl. ministru dovedeşte prin aceasta că ignoră cu bună ştiinţă prevederile exprese ale legii. Obligaţia asigurării sediilor revenea Guvernului – pentru judecătoriile nou înfiin­ţate – care, cu sprijinul prefecturilor, trebuiau să rezolve această problemă, inclusiv dotările necesare, cel mai târziu până la 1 iulie. Fireşte că obligaţia de a insista pe lângă organele menţionate revenea Ministerului Justiţiei, nicidecum mie. Ca atare, acuzaţia este absurdă.
- Vi se pun în sarcină şi alte acuzaţii.
‑ Într-adevăr. În şedinţa în care a fost anunţată eliberarea mea din funcţie dl. Ninosu mi‑a reproşat şi transparenţa în relaţiile cu presa. Faptul că ne situăm pe poziţii diferite, în această problemă, nu cred că este în avantajul domniei sale, atât din punct de vedere legal, cât şi moral. Excesul de secretizare nu poate fi decât dăunător imaginii justiţiei, care este aşa cum este, şi nu cum am vrea noi să fie. Avem ceva de ascuns opiniei publice? Spre surprinderea mea, în comunicatul dat în noaptea aceleaşi zile, apar cu totul alte învinuiri, care de care mai fantezistă, o veritabilă revărsare de venin.
‑ Să le luăm pe rând, începând desigur, cu politizarea actului de justiţie. Să-l fi iritat oare pe dl. Ninosu punerea în libertate a lui Bobu?
   ‑ Îmi este greu să vă răspund câtă vreme nu exemplifică sub nici o formă o atare aberaţie. Este de neimaginat ca soluţia dată în cazul Bobu să-l fi iritat într-atâta. Pe mine m-a interesat rezolvarea corectă a cauzei şi nu plata poliţelor celor noi faţă de cei vechi. Deocamdată, fără nici o trimitere precisă, suntem obligaţi să mergem pe ghicite.
  ‑ Şi eu care tocmai voiam să vă întreb despre eşecurile avocatului Ninosu în faţa completelor de judecată ale Tribunalului Capitalei...
   ‑ Ştiu eu?!? Nu pierdeţi însă din vedere că a avut şi unele succese în judecarea contestaţiilor privind aceeaşi persoană.
  ‑ Cum rămâne cu lipsa de control a activităţii instanţei şi cu întreţinerea unui climat de tensiune în rândul jude­cătorilor?
  ‑ Cred că nu lipsa, ci exigenţa controlului a fost deranjantă. Dimpotrivă, dl. Ninosu a bagatelizat rezul­tatele acestor con­troale. A anulat cu nonşalanţă până şi sancţiunile aplicate unor grefieri, a ignorat abaterile grave semnalate cu privire la anu­miţi judecători, a făcut abstracţie şi de calificativele obţinute de aceştia şi i‑a recomandat cu căldură Consiliului Superior al Magistra­turii spre promovare. Este de prisos să adaug că toţi aceştia au fost pe lista vorbitorilor la şedinţa organizată cu minuţiozitate pentru eliberarea mea din funcţie. Dar nu numai de aici provine climatul de tensiune, invocat cu seninătate de către chiar cel care l‑a animat. Interviul apărut în dimineaţa aceleiaşi zile în „Cronica Română”, conţinând critici aspre la adresa domniei sale, şi nu a judecătorilor, se pare că a fost determinant.
‑ Mai există sau nu Consiliul Superior al Magistraturii?
‑ După lege, nu! El a funcţionat legal numai până la constituirea Curţii de apel.
‑ Suntem deci într‑un vid de autoritate?
‑ După părerea mea, cunoscându‑se aceste prevederi imperative ale legii, propunerile pentru noul CSM trebuiau să fi fost discutate şi aprobate până la această dată în Parlament, tocmai pentru a nu se crea situaţia ambiguă în care ne aflăm şi de care profită dl. ministru pentru a‑şi achita poliţele.
‑ Apropo de poliţe, vi s‑a comunicat ordinul prin care aţi fost destituit?
‑ Încă nu, dar am auzit că el a fost citit în şedinţa de instalare a noilor şefi.
‑ Intenţionaţi să‑l contestaţi?
‑ Ar fi inutil, mai ales că sunt convins că dl. Ninosu a obţinut în prealabil abilitările de care avea nevoie. De altfel ar fi sub demnitatea mea să revendic un post atât de râvnit, atribuit în actualele circumstanţe, pentru motive şi pe criterii ce nu au nimic în comun cu competenţa.
‑ La drept vorbind, nu cred că v‑a surprins prea tare destituirea.
‑ Eu aş zice că deloc. Îi reproşez dlui Ninosu că nu şi‑a respectat promisiunea făcută la numirea domniei sale ca ministru, de a face această operaţie cu eleganţa cuvenită, fără a recurge la circul unei şedinţe de partid, cu tovarăşi indignaţi şi mediocrităţi ţâfnoase, dispuse să facă orice pentru un oscior. Înţeleg strădania de a pregăti temeinic o atare şedinţă prin cele nouă vizite efectuate la instanţele bucureştene, cu care ocazie, incredibil, mi‑a interzis categoric să-l însoţesc.
‑ Reacţia presei a fost fulgerătoare. Cum o interpretaţi?
‑ Dacă aş spune că m-a surprins ar însemna că o jignesc. S‑a manifestat normal, ca o putere în stat ce este, iar amploarea reacţiei a fost proporţională cu abuzul săvârşit.
‑ Cât de legală este numirea dlui Roş ca preşedinte al TMB?
‑ Cum dl. Roş a dobândit inamovibilitatea în condiţiile legii, avansarea sa pe acest post, după 1 iulie, nu mai era de competenţa ministrului Justiţiei, nici măcar cu titlu provizoriu, ci a Consiliului Superior al Magistraturii.
‑ Consiliul care exista sau nu exista. S-ar zice că haosul care domneşte la ora actuală în Justiţie nu este de natură să insufle cetăţeanului un plus de încredere.
‑ Întru totul de acord cu dvs. Comentariile sunt de prisos deoarece întrebarea conţine răspunsul.
‑ Ce şanse are justiţia să-şi ocupe locul care i se cuvine?
‑ Şansele pe care i le va acorda viitorului ministru de justiţie.
‑ După eliberarea dvs. din funcţie, se pare că diferite partide politice sunt interesate să vă câştige la listele lor la viitoarele alegeri.
‑ V-am mai spus că nu voi renunţa niciodată la calitatea de magistrat, or, asta presupune, implicit, că nu am dreptul să fac politică. Numai dacă, prin absurd, aş fi obligat să renunţ la meseria pentru care sunt format.
‑ Ce vă face să nu vă pierdeţi încrederea în Justiţie?
‑ Accidentul care s-a produs şi care, probabil, nu va fi ultimul, nu poate anihila crezul unei vieţi. Văzându‑i pe tinerii judecători sunt cu atât mai convins că soarta justiţiei nu este câtuşi de puţin în cumpănă.
‑ Activitatea dvs. este îndeobşte cunoscută şi preţuită.
‑ În ce mă priveşte, cred că ce am făcut până acum ţine de o exercitare normală a îndatoririlor ce incumbă unui magistrat. Alarmant este că acest comportament a ajuns să fie privit ca ceva cu totul deosebit. Or, câtă vreme normalul şochează, putem spune că mai avem o bucată bună de drum până la ceea ce se înţelege prin statul de drept.
‑ Câţi dintre colegii dvs. se comportă normal?
     ‑ Sunt foarte mulţi. Nu trebuie să vă gândiţi neapărat numai la cei din Bucureşti. Ei sunt răspândiţi în toată ţara, numai că nu toţi sunt dispuşi să‑şi asume responsabilitatea. Din diferite motive.      ‑ Nu cumva întâmplarea dvs. îi va descuraja?
 ‑ Nădăjduiesc că nu!
     ‑ Cred că sunteţi prea optimist! Am în vedere scandalurile stârnite la înfiinţarea altor Curţi de Apel din ţară.
   ‑ De acord, dar să nu pierdeţi din vedere că viaţa e ironică...

 România liberă – 1996
(a consemnat Florin Gabriel Mărculescu )

miercuri, 25 iulie 2012

Raportorii Consiliului Europei au relansat „Cazul Turianu”


În vara anului 1993, preşedintele Tribunalului Bucureşti era demis de Ministrul Justiţiei. Corneliu Turianu fusese judecătorul care susţinuse că, după mandatul din 1990 şi cel din 1992, preşedintele Ion Iliescu nu mai are dreptul să candideze, chiar dacă prima perioadă cu atribuţiuni de şef al statului fusese mult mai scurtă. Câţiva judecători au avut curajul să-i ia apărarea în mod public, alţii au spus presei că e vorba de un abuz al Puterii şi o răzbunare a lui Iliescu.
În primăvara lui 1994 (aprilie), raportori ai Consiliului Europei au intervenit în favoarea lui Turianu, purtând discuţii atât cu PD (în opoziţie), cât şi cu PDSR. Aproape ca astăzi, când parlamentarii europeni s-au arătat îngrijoraţi de acţiunile guvernului PSD.

 
„Prin Ordinul ministrului, la propunerea Colegiului ministerului, dl Judecător Corneliu Turianu a fost eliberat din funcţia de preşedinte al Tribunalului Municipiului Bucureşti. Măsura eliberării din funcţie a fost dispusă ca urmare a constatării unor incompatibilităţi deontologice, şi anume: tendinţa de politizare a actului de justiţie, lipsă de organizare şi control a activităţii instanţei, obstrucţionarea reformei justiţiei, întreţinerea unui climat de tensiune şi dezbinarea corpului de judecători din Capitală. În funcţia de preşedinte al TMB a fost numit – prin delegare – dl. Judecător Viorel Roş”.
Acesta este comunicatul prin care Petre Ninosu motivează şi anunţă eliberarea din funcţie a lui Corneliu Turianu. Ministrul Justiţiei, prin şefa lui de cabinet, a declarat că nu are nimic de adăugat faţă de comunicatul remis.
De la cabinetul preşedintelui TMB ni s-a precizat că „Dl. Corneliu Turianu este în concediu de odihnă începând de azi”.
Din surse apropiate fostului preşedinte am aflat că el se află în concediu pentru două luni şi jumătate, restanţă din ultimii trei ani. Conform aceloraşi surse, Corneliu Turianu aştepta să fie înlocuit din funcţie odată cu numirea lui Petre Ninosu ca ministru al Justiţiei” (Radu Tudor, iulie 1993).
„Cazul fostului preşedinte al Tribunalului Municipal Bucureşti, Corneliu Turianu, a stat în atenţia raportorilor trimişi de Consiliul Europei. Friederich Köning şi Gunar Jansson au insistat asupra acestui caz atât cu ocazia întâlnirii cu membrii PD, cât şi la întâlnirea cu Ministrul Justiţiei. Miercuri, în timp ce se desfăşura conferinţa de presă, dl. Jansson s-a deplasat la sediul Ministerului de Justiţie pentru a afla de ce nu s-a rezolvat până în prezent cazul privind demiterea lui Corneliu Turianu, demitere considerată un abuz deosebit de grav înfăptuit de fostul ministru Petre Ninosu.
Gabriel Iosif Chiuzbaian, actualul ministru, în discuţia cu raportorul CE, a declarat că, deşi subaltern al lui Petre Ninosu, a luat atitudine împotriva acestui act şi că, acum, în cel mai scurt timp va face o reanalizare a situaţiei şi va lua măsurile ce se impun.
În legătură cu această problemă, i-am solicitat judecătorului Corneliu Turianu o scurtă declaraţie: „Sunt impresionat de poziţia celor doi reprezentanţi ai Consiliului Europei şi îmi place să cred că Ministrul Justiţiei se gândise, încă de la învestire, la cazul meu. Probabil că nu o făcuse încă, având în vedere timpul scurt de la acest eveniment. Aceasta cu atât mai mult cu cât, după destituirea mea, dl. Gavril Iosif Chiuzbaian a comentat acest subiect în paginile revistei «Palatul de Justiţie». Mai mult, dl. ministru este semnatarul diplomei ce mi-a acordat-o în numele Asociaţiei Juriştilor, pe vremea când funcţionam ca preşedinte a TMB: «Pentru modul în care instanţele din Bucureşti înfăptuiesc actul de Justiţie».
Am însă un gust amar, gândindu-mă că o problemă serioasă este pusă în discuţie din iniţiativa unor persoane din afara ţării”[1].






[1] A consemnat Simona Ionescu, în „Evenimentul zilei” nr. 539, 1 aprilie 1994. Articolul a fost reprodus şi Evenimentul zilei nr. 6554 din 25 iulie 2012

luni, 23 iulie 2012

Certificat Medalie

Fiecare cu referendumul lui


Preşedintele Traian Băsescu anunţa, în septembrie 2005, la întoarcerea din SUA, că va demara un referendum naţional pe tema instituirii unui Parlament unicameral. Un prim motiv al acestui demers, susţinea şeful statului, era faptul că, de la 1 ianuarie 2007, pentru România se va mai crea un Parlament, cel al UE şi, pe cale de consecinţă, „ar fi o cavalcadă de abordări parlamentare pentru orice decizie, ceea ce mi se pare puţin cam mult din punct de vedere al eficienţei”. Al doilea motiv pentru instituirea unui Parlament unicameral era legat, potrivit Preşedintelui, de realitatea Guvernelor din România, de după revoluţie. „Din ’92 până acum, comportamentul Parlamentului a trebuit să fie unul de anexă a Guvernului, fără voia lui. Greutatea cu care Parlamentul a legiferat a creat posibilitatea guvernelor de până acum să emită un număr impresionant de ordonanţe de urgenţă, ceea ce a slăbit credibilitatea Parlamentului, de garant al democraţiei, şi a făcut ca guvernele să lucreze mult prea mult fără Parlament”. Un al treilea motiv pentru existenţa unui Parlament unicameral consta în necesitatea de a cheltui mai puţin decât se cheltuieşte acum pentru un Parlament bicameral.
Pentru a iniţia un referendum naţional pe tema instituirii Parlamentului unicameral, Preşedintele României are la îndemână două căi: prima ar fi revizuirea Constituţiei; a doua, chemarea electoratului la urne pentru „probleme de interes naţional”. În ceea ce priveşte revizuirea Constituţiei, legea fundamentală prevede (art.150-152) că Preşedintele poate iniţia acest proces la propunerea Guvernului. În acest caz, propunerea ajunge la mâna Parlamentului. Iar pentru adoptarea proiectului este necesară o majoritate „de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere”. În aceste condiţii, şansele revoluţionării sistemului parlamentar prin instituirea unicameralismului, sunt foarte reduse. Este greu de imaginat că parlamentarii ar renunţa la bicameralismul instituit în urmă cu 21 de ani, pentru a vota o formulă restrânsă, de unic corp legislativ, în care ei ar putea să nu-şi mai găsească locul. Se pare însă că, în momentul în care Preşedintele Băsescu a promis în mod ferm referendum pentru Parlamentul unicameral, acesta s-a gândit la a doua cale, cea deschisă de „interesul naţional”. Potrivit articolului 90 din Constituţie, „Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional”. Legea referendumului (nr. 3/2000) prevede, în acest caz, că problemele care se supun referendumului şi data desfăşurării acestuia se stabilesc de şeful statului, prin decret.
Opinam la acea vreme că „Parlamentul este o problemă de interes naţional, iar în cazul în care poporul suveran tranşează prin referendum soarta acestuia, parlamentarii sunt obligaţi să acţioneze în consecinţă, adică să procedeze la revizuirea Constituţiei pentru a o modifica în acord cu voinţa românilor. Plecând de la premisa că un eventual referendum pe tema Parlamentului unicameral are mari şanse de a fi validat (condiţiile sunt ca mai mult de jumătate din electorat să se prezinte la vot, iar majoritatea să fie de acord cu propunerea), anticipam că, în condiţiile în care majoritatea electoratului pledează pentru comprimarea Legislativului, vom asista la o reformare «din mers» la capătul căreia ne aşteaptă alegerile anticipate” (în „Referendumul deschide calea anticipatelor”, Ziua, 19 septembrie 2005).
Îngrijorată de perspectiva pierderii locurilor „călduţe” din Parlament, coaliţia majoritară – aprobând propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României – iniţiază un referendum pentru demiterea acestuia. Adepţii Constituţiei – Biblia democraţiei – au explicat pe îndelete cum a câştigat „fabrica de ordonanţe” bătălia legislativă cu un Parlament decorativ. Printr-o veritabilă „inginerie constituţională”, s-a obţinut trecerea Monitorului Oficial în subordinea Guvernului; demiterea Avocatului Poporului; restrângerea atribuţiilor Curţii Constituţionale; schimbarea nestatutară a şefilor Camerelor şi – cum altfel! – prin bombardarea legislativului cu o puzderie de ordonanţe de urgenţă în domenii rezervate legilor organice.
 Nu mă opresc, acum, asupra acestui subiect, deşi importanţa lui de excepţie nu poate fi nicicum ignorată. Problema pe care mi-o pun şi căreia mă străduiesc să-i găsesc un răspuns este aceea de a şti dacă este legitimă indignarea Preşedintelui interimar, Crin Antonescu, potrivit căruia „Preşedintele României nu primeşte ordine de la nimeni”, vis-a-vis de aprecierea negativă a Preşedintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barosso, ori remarca ţâfnoasă a premierului Victor Ponta, adresată Cancelarului german, Angela Merkel: „Nu doamna Merkel votează pe 29 iulie”. Eu, unul, mărturisesc că, în limitele raţiunii, nu am reuşit o justificare pentru aceste atitudini.

sâmbătă, 21 iulie 2012

Coaliţia poate schimba preşedinţii Camerelor cu ajutorul Curţii Constituţionale

„Profesorul de drept Corneliu Turianu a oferit o nouă cale de atac pentru coaliţia de la putere în bătălia schimbării preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului. Alegerea preşedinţilor Camerelor se face cu majoritate de 50% plus unul din numărul total al parlamentarilor. Or, la alegeri domnii Văcăroiu şi Năstase au fost aleşi cu jumătate plus unul din numărul parlamentarilor prezenţi. Prin urmare, s-a încălcat Constituţia şi poate fi contestat votul la Curtea Constituţională.
Apelul la Curte ar putea să fie folosit însă de cei de la putere şi cum domnii Văcăroiu şi Năstase nu au fost aleşi în conformitate cu prevederile Constituţiei, o contestaţie depusă de actuala putere ar trebui să se soldeze cu o hotărâre a Curţii Constituţionale care să statueze repetarea alegerilor pentru cele două fotolii de preşedinte”. - Adrian Horincar, Curentul, nr. 190 din 13 august 2005

Iată ce consemnează jurnalistul în continuare:
Antonie Iorgovan: „Ăştia au în cap numai schimbări!”
Antonie Iorgovan, specialistul PSD în materie de drept constituţional este supărat pe cei de la putere. „Ăştia au în cap numai schimbări! Nu au auzit de coabitare? Cred că le stau rău în gât Văcăroiu şi Năstase”, a spus el despre reprezentanţii coaliţiei.
Iorgovan consideră că este vorba de „o clară forţare a Constituţiei”.
„Preşedinţii Camerelor se aleg pe durata mandatului”, a declarat senatorul PSD. „Cum să schimbe regulamentele, dacă a fost declarat neconstituţional acest lucru de Curte? Dacă ei schimbă regulamentul, iar îi vom duce la Curte şi vor lua un pumn în barbă şi iar vor ţipa că este pesedistă Curtea Constituţională”, a spus Iorgovan. „Instituţiile statului (Curtea Constituţională - n.red.) vor fi la post şi vor menţine echilibrul”, ne-a asigurat „părintele Constituţiei”.
Corneliu Turianu: „Alianţa a greşit din faşă”
„Categoric că schimbarea preşedinţilor se poate face dacă sunt modificate regulamentele”, ne-a declarat Corneliu Turianu. „Păcat că s-a ajuns aici. Alianţa a greşit din faşă, de la alegeri, atunci când au părăsit lucrările. S-au comportat ca un partid de opoziţie. Dacă rămâneau şi votau, şi-ar fi numit preşedinţii şi scăpau de toată tevatura”, a spus reputatul jurist. El a mai spus însă că greşeala celor de la putere poate să fie folosită acum. „Ca şi în cazul legilor organice, alegerea preşedinţilor Camerelor se face cu o majoritate de 50% plus unu din numărul total al parlamentarilor. Or, la alegeri s-a făcut o şmecherie, şi Văcăroiu şi Năstase au fost aleşi cu jumătate plus unu din numărul parlamentarilor prezenţi. Prin urmare, s-a încălcat Constituţia şi poate fi contestat votul la Curtea Constituţională”, a oferit Turianu o nouă modalitate de atac pentru putere.

Asta ar fi fost valabil şi cu privire la recenta schimbare a preşedinţilor Camerelor dacă, printr-o ingenioasa ordonanţă de urgenţă perfect neconstituţională, USL nu ar fi „văduvit” Curtea de atribuţia prevăzută în art.146 lit.c din Constituţie, şi anume aceea de a se pronunţa asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului.

joi, 19 iulie 2012

Statutul parlamentarilor


Libertatea cu care se manifestă unii parlamentari este privită ca o gravă şi inadmisibilă abatere de la disciplina de partid în spiritul căreia ar trebui să se manifeste, reprimându-şi convingerile. În paranteză fie spus, câte înţelegeri neştiute vor mai exista prin sertarele arcului guvernamental sau la Cotroceni şi ce rol mai au deliberările parlamentare dacă deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să le respecte ad litteram?
Această concepţie – greşită, credem noi – naşte întrebări inevitabile. Sunt oare parlamentarii simpli salahori pasibili de sancţiuni în cazul în care nu răspund cu maximum de solicitudine şi obedienţă comenzilor ce li se dau? Le este sau nu îngăduit să se abată de la deciziile luate la vârful coaliţiei? Sunt ei, parlamentarii, simplii executanţi ai unor soluţii venite din afară, piese ale unei absurde maşini de vot, pioni pe tabla de şah a unei voinţe unice şi inflexibile?
Agitaţia provocată de atitudinea „recalcitrantă” a parlamentarilor „neconformişti”, care de fiecare dată a declanşat aprige dispute politice, ne obligă să dăm răspunsuri tuturor acestor întrebări. Pentru că, în definitiv, miza o constituie statutul parlamentarului, mai exact mandatul reprezentativ în virtutea căruia acţionează el.
Lămuritoare sunt, în acest sens, prevederile art.69 din Constituţie: „În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului” (alin.1); „Orice mandat imperativ este nul” (alin.2).
Comentând acest text, autorii unui valoros tratat de drept constituţional, prof.univ.dr. Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu şi Georgeta Duculescu, fac o sumă de observaţii pertinente, răspunzând parcă situaţiei conflictuale generale de „indisciplina” unor parlamentari. „Deputaţii şi senatorii nu pot să fie legaţi printr-un mandat imperativ, prin aceasta înţelegându-se mandatul de a acţiona într-o anumită problemă concretă numai într-un anumit mod, pentru a obţine un rezultat de o anumită natură. Dacă este adevărat că deputaţii şi senatorii sunt legaţi de alegătorii lor, în sensul că trebuie să le respecte voinţa, ei beneficiază, incontestabil, din momentul în care sunt aleşi, de un anumit grad de autonomie. Acest grad de autonomie este valabil şi faţă de propriile lor partide. (…) Disciplina de partid dă expresie adeziunii politice la un anumit program de guvernare, al unei formaţiuni politice. Calitatea de deputat sau de senator conferă însă celui ales o deplină libertate de expresie, pe care acesta o exercită, desigur, în cadrul orientării sale politice.
Apartenenţa unui parlamentar, chiar la formaţiunea majoritară, nu-l poate obliga să accepte orice măsura a Guvernului, ori să adere automat la un punct de vedere. Un asemenea sistem era posibil numai în regimul trecut, când orice îndepărtare de la principiile partidului de guvernământ (unic) deveneau o faptă incompatibilă cu statutul celui în cauză. În regimul democratic, un parlamentar are dreptul să îşi exprime deschis părerile, să accepte sau nu anumite iniţiative ale Guvernului, chiar dacă face parte din formaţiunea majoritară, să propună amendamente, completări etc. Este cert că o înţelegere greşită a raportului dintre calitatea de parlamentar şi aceea de membru al unui partid nu poate avea decât un efect contraproductiv”.
Bine ar fi dacă adepţii disciplinei de partid ar mai pune din când în când mâna pe carte…

miercuri, 11 iulie 2012

Ce votăm: suspendarea Preşedintelui sau suspendarea statului de drept?




Constituţia României consacră principiul legiferării democratice: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării” (art. 61 alin.1). Altfel spus, în respectul Constituţiei, legea este singura formă de permanenţă legislativă democratică, definitorie pentru statul de drept.
Deşi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2012 – atât în întregul ei, cât şi în ceea ce priveşte modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului – este profund neconstituţională, autorii demersului suspendării din funcţie a Preşedintelui anunţă cu nonşalanţă că referendumul va fi organizat în baza Ordonanţei de urgenţă adoptată de Guvern la 6 iulie a.c.
Mai mult, deşi recent Curtea Constituţională le-a oferit ingineria legislativă a ieşirii din impas, în sensul că modificarea ar putea deveni constituţională „în măsura în care la referendum vor participa cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente”, adică numai în măsura în care sunt respectate prevederile imperative ale art.5 alin.2 din Legea referendumului de la care s-a derogat prin Ordonanţa de urgenţă, iniţiatorii suspendării se încăpăţânează să susţină modificarea art. 10, şi anume că „Demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate ale cetăţenilor care au participat la referendum”.

I. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2012 este neconstituţională, în întregul ei, în considerarea următoarelor argumente:
Reamintesc ca legiferarea prin ordonanţe ale Guvernului este limitată prin Constituţie, atât ca domeniu, cât şi ca perioadă în care se pot emite ordonanţe. Astfel, în ceea ce priveşte domeniul „delegării legislative”, Constituţia prevede în art.115 alin.1 că  „Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice”. Or, cum art.73 alin.3 include în categoria de legi organice „organizarea şi desfăşurarea referendumului”, rezultă indubitabil că referendumul nu poate face obiectul delegării legislative.
Aşa fiind, regimul ordonanţei fiind astfel strict determinat de art. 115, ordonanţa – fie ea simplă sau de urgenţă – este nulă de drept ori de câte ori este emisă în absenţa unei legi de abilitare legislativă ori în baza unei astfel de legi de abilitare, dar în domenii care fac obiectul legii organice (a se vedea şi Îşi va respecta menirea Curtea Constituţională? şi Legiferarea prin ordonanţe ale Guvernului).
În ceea ce priveşte perioada în care se pot emite ordonanţe, Constituţia prevede în art.115 alin.2 că „Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe”.
Orice analiză, orice dezbatere pe acest subiect trebuie pornită de la faptul că – şi nici aici nu este loc de vreun comentariu – din punct de vedere strict juridic ordonanţele, inclusiv cele de urgenţă, au un caracter tranzitoriu, interimar. Căci, spre deosebire de propunerile legislative, pentru care Constituţia nu obligă Parlamentul la adoptarea unei legi, supunerea ordonanţelor simple sau de urgenţă spre aprobare trebuie să se încheie cu o lege, tranşând interimatul, căci ele sunt deja în vigoare la momentul dezbaterii.
În lipsa aprobării Parlamentului, efectele oricărei ordonanţe nu pot depăşi perioada sesiunii pentru care a fost depusă, iar aprecierea acestora, ca şi cum ar fi în vigoare şi după această perioadă, nu reprezintă altceva decât o suspendare a statului de drept (a se vedea şi Anihilarea statului de drept).

II. În ceea ce priveşte modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului prin Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr.41/2012, a se vedea Curat (ne)constituţional, da’ umflaţi-l !


marți, 10 iulie 2012

Curat neconstituţional, da’ demiteţi-l!



Verdictul pronunţat astăzi de Curtea Constituţională – cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea art.10 din Legea nr.3/2000, în vederea demiterii Preşedintelui – la prima vedere produce confuzie, fiind deliberat echivoc. Ca urmare, parafrazând caragialescul îndemn "curat neconstituţional, dar umflaţi-l!", ministrul delegat pentru administraţie, Victor Paul Dobre, apreciază – chiar înainte de promulgarea legii – că modificarea textului citat mai sus este în acord cu prevederile Constituţiei şi că deci Preşedintele poate fi demis cu jumătate plus unu din cei prezenţi la referendum, în vreme ce alţii obiectează, pe bună dreptate, că poate fi demis numai cu prezenţa a jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale.
Or, potrivit art.10 din Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, „Demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor cetăţenilor înscrişi în listele electorale”. În acelaşi sens, art. 5 alin. 2 din aceeaşi lege, dispune că „Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale”.
Dar iată că art.10, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr.41/2012, precizează că „Prin derogare de la art.5 alin.2, demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate ale cetăţenilor care au participat la referendum”.
Şi acum verdictul Curţii, ce se vrea a împăca şi capra şi varza: „Legea pentru modificarea art.10 din Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului este constituţională în măsura în care asigură participarea la referendum a cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente”.
Altfel spus, abstracţie chiar făcând de faptul că este inadmisibil a modifica o lege organică printr-o ordonanţă de urgenţă, modificarea este neconstituţională, dar ea ar putea deveni constituţională „în măsura în care” la referendum vor participa cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente.
Cu alte cuvinte, vă reamintesc că, în calitatea de garant al Constituţiei, Curtea Constituţională este cea care „veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia” (art.146 lit.i din Constituţie).


luni, 9 iulie 2012

Un preşedinte are, iar alt preşedinte nu are dreptul la independenţa opiniilor?!?

Constat că propunerea prin care se cere suspendarea din funcţie a Preşedintelui României pentru săvârşirea unor fapte grave prin care ar fi încălcat prevederile Constituţiei în ideea că numai astfel va fi „restabilită” pretins încălcata ordine constituţională păcătuieşte ea însăşi prin încălcarea gravă a acestei ordini.
Printre „faptele grave” este imputată „încălcarea gravă şi repetată a independenţei justiţiei”, prin declaraţii făcute în contextul conflictului pe tema rolului CSM în reforma justiţiei. Reamintesc că în Avizul Consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007, Curtea Constituţională a rămas unor acuze similare la adresa Preşedintelui, arătând că acesta are, conform Constituţiei, un rol activ, şi nu protocolar sau simbolic în viaţa politică.
Să nu ştie, oare, iniţiatorii că legea noastră fundamentală admite că: „Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile art. 72 alin. 1 se aplică în mod corespunzător” (art. 84 alin. 2). Iar potrivit art. 72 alin. 1, „deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Aşadar, prevederile art. 72 alin. 1 se aplică Şefului Statului „în mod corespunzător”, ele circumscriind obiectul imunităţii atât a deputaţilor şi senatorilor, cât şi a Şefului Statului „…pentru… opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.
Aş dori să vă reamintesc că în urmă cu 15 ani, dl. Iliescu fusese acuzat că se amestecă în treburile puterii judecătoreşti. Curtea Constituţională a decis că – citez – „Legea ca expresie a voinţei naţionale se impune tuturor iar încălcarea acestui principiu nu poate conduce decât la grave conflicte sociale, pentru prevenirea cărora Preşedintele României, în temeiul art. 80 din Constituţie, nu poate rămâne pasiv (subl.n.). De aceea, poziţia sa este expresia unei opţiuni politice (subl.n.) privind reglementarea prin lege a problemei caselor naţionalizate şi nu prin hotărâri judecătoreşti, astfel încât intră sub incidenţa art. 84 alin. 2 coroborat cu art. 70 din Constituţie privind independenţa opiniilor…, care în ce-l priveşte pe preşedinte este aceeaşi cu a parlamentarilor”.
Păi, cum vine asta, un preşedinte are şi alt preşedinte nu are dreptul la independenţa opiniilor? A căzut cumva în desuetudine Avizul Curţii Constituţionale din 5 iulie 1994?
Un alt exemplu, la ultima şedinţă a CSAT, Preşedintele Emil Constantinescu, a recomandat Justiţiei să nu se mai tărăgăneze procesele, ci să se judece odată! Reacţia celor vizaţi nu a întârziat, conducerea Asociaţiei Magistraţilor din România caracterizând, în mod public, solicitarea lui Preşedintelui drept un amestec în actul de justitie. Am explicat într-un interviu la acea vreme că Emil Constantinescu nu le-a cerut o imixtiune în actul de justiţie la care sigur că nu s-ar fi putut preta în raport cu funcţia prezidenţială. Le-a cerut, pur şi simplu, o chestiune de ordin administrativ: justiţia să nu stea pe loc! Tot ce s-a cerut a fost să-şi facă datoria, adică să judece. Asta le-a cerut. Nu să intervină să dea soluţii, ci să asigure judecarea proceselor, pentru că asta e treaba unui judecător – să judece („Preşedintele Constantinescu n-a cerut Justiţiei decât să-şi facă datoria”, în Ediţie Specială. Interviuri. Articole. Scrisori deschise, Editura Universitară, Bucureşti, p. 76).
Mă opresc aici, nădăjduind că pe viitor iniţiatorii vor fi mai atenţi când doresc să speculeze textele unei Constituţii, de ale cărei grave carenţe sunt, precum se vede, conştienţi. Şi au dreptate să fie nemulţumiţi de această Constituţie. Este într-adevăr cazul să fie revizuită cu toată atenţia, articol cu articol.

Îşi va respecta menirea Curtea Constituţională?

 
Nu este pentru nimeni un secret că, în ultimii 20 de ani, poziţia şi rolul Parlamentului au fost în bună măsură afectate de practica legiferării prin ordonanţe. Ceea ce are semnificaţia unei inadmisibile atingeri aduse principiului separaţiei puterilor în stat. Adică unuia dintre principiile fundamentale ale democraţiei.
Reamintesc  că legiferarea prin ordonanţe ale Guvernului este limitată prin Constituţie, atât ca domeniu, cât şi ca perioadă în care se pot emite ordonanţe.
Astfel, în ceea ce priveşte domeniul „delegării legislative”, Constituţia prevede în art. 115 că: „Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice” (alin.1); „Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe”.
Aşa fiind, regimul ordonanţei devine astfel strict determinat de art. 115 (alin.1-8) şi este nulă de drept ori de câte ori este emisă în absenţa unei legi de abilitare legislativă ori în baza unei astfel de legi de abilitare, dar în domenii care fac obiectul legii organice.
Or, cum art. 73 alin.3 include în categoria de legi organice „organizarea şi desfăşurarea referendumului”, rezultă indubitabil că referendumul nu poate face obiectul delegării legislative.
În acelaşi sens, art. 115, dispune că „ordonanţele de urgenţă… nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului…, drepturile electorale…” (alin.6).
În concluzie, aşa cum pe bună dreptate remarca un confrate (av. Gh. Piperea), prin ordonanţe de urgenţă nu se pot schimba „atribuţiile Curţii Constituţionale şi nici nu se pot modifica regulile de cvorum şi majoritate relative la referendum în preziua şi cu scopul suspendării şi demiterii preşedintelui”.

Vom afla în curând cum se va pronunţa Curtea Constituţională – „garantul supremaţiei Constituţiei”!

marți, 3 iulie 2012

Am întâlnit criminali cu feţe de îngeri…


fragment din interviul acordat cotidianului Adevărul – 25 ianuarie 1997

(consemnat de Val Vâlcu)

-          De ce sunt mai mulţi judecători la Berlin?
-          De ce sunt la noi prea puţini ? Fiecare societate are atâţia magistraţi şi de valoarea pe care o merită. Căci expresia celebră pe care aţi sugerat-o invoca, de fapt, încrederea în magistratul ideal. Acum vreo 200 de ani, un ţăran german a fost obligat să dărâme o moară pentru ca regele să-şi poată extinde terenul de vânătoare. Ţăranul a refuzat şi a ripostat în faţa slujitorilor regelui, deci a puterii politice, bazându-se pe corectitudinea puterii judecătoreşti. „Mai sunt judecători la Berlin”, a rostit, subliniez, acum 200 de ani, un ţăran din Germania. N-aş spune că nu s-au ridicat şi la noi magistraţi de valoare şi care să aibă coloană vertebrală. Judecătorii de şedinţă sunt, cred, la fel ca judecătorii din Berlin. Senzaţia de pustiu o creează cei care conduc tribunalele sau chiar magistratura. Adică o mulţime de foşti securişti şi ofiţeri de miliţie, consideraţi prea slabi pentru instituţiile respective, în vremea lui Ceauşescu şi „debarcaţi” pe la câte un tribunal.
-          În statul de drept se mai judecă strâmb?
-          Personal, nu am simţit nici o presiune în regimul trecut. E drept, că nici nu erau cine-ştie-ce interese la un divorţ, la moştenirea unei butelii sau la o crimă pasională. După 1989, de când a început lumea să se judece pe câte o fabrică, pe câte un hectar de pădure, se justifică şi intervenţiile de „sus”. Aşa se şi explică menţinerea în posturi cheie şi chiar promovarea incompetenţelor şi a celor ce pot fi uşor şantajaţi. Timp de 7 ani nu s-au căutat integri, ce persoane cărora să le poţi, la o adică, arăta dosarul. Cel mai bun „atu” pentru avansare era să le dai motive să te şantajeze. Să ştie cei de la putere că doar fac un semn din deget şi ai de ce sări să le îndeplineşti dorinţele…
-          Cine-mparte dreptatea, parte îşi face?
-          Cui are, pe căi necinstite, să i se mai dea. Ani buni de puşcărie. Salariul, e drept, a fost unul de mizerie, dar nu poţi aprecia frumuseţea unei profesii doar cu unităţi de măsură monetare. Cei care susţin că judecătorii au fost forţaţi la compromisuri din cauza salariului greşesc amarnic. Dacă este vorba de medici, care nu au alternativă, sunt dispus să acord circumstanţe atenuante. Dar judecătorul nemulţumit de salariu poate oricând să treacă în avocatură. Dacă rămâne şi fură, este un simplu infractor. Mulţi au rămas pentru sentimentul minunat că pot să facă dreptate sau să îndrepte o injustiţie. Cei care au cunoscut forţa şi răspunderea pe care ţi le dau o funcţie în care decizi asupra destinului unor semeni nu au nevoie de motivaţii meschine.
-          Justiţia e oarbă, ca şi forţele naturii…
-          E legată la ochi, ca să fie protejată de „strălucirea” uneia sau alteia dintre părţi. Legile sunt însă aproape de natură. De natură umană. Odată cu apariţia omenirii, a apărut şi nevoia de reglementare a raporturilor dintre oameni. Erau reguli bazate pe experienţă şi bun simţ. Dreptul roman le-a preluat, le-a prelucrat şi le-a dat o formă scrisă. Codul de legi al lui Napoleon este alcătuit pe scheletul dreptului roman, şi acest cod, cu mici corecţii, este folosit şi azi. Dreptul a avut caracter de clasă, consacrând pentru o anumită categorie unele privilegii. Dreptatea, cum se spune, era a aceluia mai tare. Eu sunt legea, spunea câte un mic satrap de provincie. Şi pe Miron Cozma l-am auzit cu expresia asta. Din punctul lui de vedere este foarte corect, Eu sunt legea, eu îi aplic normele. Nu Cozma a greşit, ci aceia care l-au lăsat să îşi impună legea în Valea Jiului.
-          Dumneavoastră puneţi diagnosticul la prima vedere?
-          Nu am crezut în teoria lui Lombroso, care încerca să stabilească o legătură între profilul fizic şi cel moral. Am întâlnit criminali cu feţe de îngeri şi „lombrosieni” fără pată. Aşa că nu pun „diagnosticul” decât pe baza analizelor. Este drept că o experienţă de aproape 30 de ani în magistratură îţi permite să „ghiceşti” când te minte câte unul: să „simţi” infractorul sau nevinovatul. De exemplu, am condus un proces în care acuzatul avea o figură de te băga în sperieţi. Era şi alcoolic, un paria, ce să mai spun. Acuzaţia era foarte gravă: omor cu cruzime. Cadavrul unei femei care „consuma” resturile din pahare, la cârciuma frecventată de omul nostru, fusese găsit în curtea unei biserici. Acuzatul mărturisise miliţienilor că a trecut prin acea curte şi de aici la arestare nu a fost decât un pas. Am făcut abstracţie de înfăţişarea omului şi m-am gândit să cer încă un examen medico-legal. Tocmai sinceritatea lui m-a mirat. De obicei criminalii nu recunosc că au trecut nici pe la un kilometru de locul asasinatului. Şi, într-adevăr, s-a constat că victima fusese lovită de un TIR şi apoi târâtă în curtea bisericii, pentru că loviturile cauzatoare de moarte erau doar pe o parte a corpului. Iar bătăuşul nu se uită unde dă, nu îşi alege locul…

duminică, 1 iulie 2012

CATEGORIA "GINDIRE CU PREMEDITARE"


CATEGORIA "GINDIRE CU PREMEDITARE"

Corneliu Turianu (senator PNTCD): "Aceasta asa-zisa lege a presei avea 3 capitole, continind 8 articole. Capitolul I din care rezulta ca partidul are dreptate, capitolul II din care rezulta ca partidul are intotdeauna dreptate, si capitolul III de unde rezulta ca atunci cind partidul n-are dreptate, se aplica capitolele I si II. Asta era legea presei din '74."