joi, 29 noiembrie 2012

„I-o dăm, i-o luăm, i-o ridicăm” sau imunitatea la români


Acum aproape 22 ani de zile, trebuia ca românii să-şi obişnuiască auzul cu noi cuvinte pe care majoritatea dintre ei nu le mai auziseră niciodată: implementare, consens, imunitate şi aşa mai departe. Între toţi aceşti termeni, doar imunitatea pare să fi rămas la modă. Şi este normal, din moment ce ea defineşte dreptul democratic al parlamentarilor la liberă exprimare în exercitarea atribuţiilor acestora. Justificarea acestei imunităţi derivă din ideea că puterea legiuitoare trebuie să fie independentă faţă de celelalte puteri în stat, ceea ce nu se poate obţine decât prin asigurarea celei mai complete libertăţi în exprimarea voturilor şi a opiniilor membrilor Parlamentului. De aceea, această imunitate este admisă în toate ţările cu regim parlamentar, fără nici o excepţie.
Dar, pentru că la noi, ca la nimeni, deşi lucrurile ar trebui să fie cât se poate de clare, conceptul de imunitate continuă să fie un adevărat măr al discordiei pentru clasa politică românească (…). Absolut toată lumea îşi dă cu părerea – „i-o luăm, i-o dăm, i-o ridicăm” – dar, din păcate, cam puţintei ştiu ce înseamnă cu adevărat imunitatea parlamentară, iar pentru a afla, nu este necesar decât simpla citire a art. 72 alin. 1 din Constituţia României:
Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.
Textul defineşte cum nu se poate mai bine imunitatea parlamentară. Cum precizam, „Imunitatea parlamentară garantează numai libertatea de expresie”. Într-un cuvânt, imunitatea nu-l protejează pe parlamentar la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în exercitarea mandatului ce i-a fost dat (încredinţat) în mod democratic de către alegători. Expresia „exercitarea mandatului” trebuie înţeleasă în sensul de îndeplinire a mandatului, deci, numai opiniile sau voturile exprimate în cursul acestei îndepliniri vor beneficia de imunitate.
Imunitatea prevăzută de art.72 alin.1, după câte rezultă din cele ce preced, este specială, fiindcă se rezumă numai la acele fapte ilicite (calomnie, insultă, ultraj) comise în febra dezbaterilor parlamentare. Dar ea este şi relativă, fiindcă nu se aplică decât în anumite condiţii. Dacă – fie-mi iertată expresia – un parlamentar îl face bou pe un alt coleg de la tribuna Parlamentului, celui dintâi nu i se poate ridica imunitatea. Dacă îl face din nou bou la o întâlnire cu alegătorii săi, imunitatea lucrează din plin. Nu i se poate face nimic.
Imunitatea durează pe tot timpul mandatului pentru faptele – expres arătate mai sus – săvârşite în timpul exercitării acestuia. Nici senatorul ori deputatul, nici corpul legiuitor din care el face parte nu pot renunţa sau încuviinţa renunţarea la această imunitate, fiindcă ea este dictată de un interes public şi, deci, este de ordine publică.
Aşadar, imunitatea consacrată în art.72 alin.1, purtând asupra acelor fapte ilicite rezultând din exprimarea voturilor sau opiniilor în cursul îndeplinirii mandatului parlamentar, are ca efect înlăturarea de plano a oricărei urmăriri şi operează, automat, în sensul că nu trebuie să intervină nici un fel de constatare juridică pentru constatarea ei.
Desigur, dacă aflat la o recepţie, la o conferinţă sau în oricare alt loc public, parlamentarul nostru îşi gratulează colegul în aceeaşi manieră ca în exemplele de mai sus, atunci aceasta se numeşte insultă sau calomnie şi poate fi tras la răspundere juridică (civilă ori disciplinară). Căci, în aceste din urmă situaţii, nu se mai poate susţine că respectivul parlamentar este în exercitarea mandatului său. Mai mult chiar, atunci când un membru al Parlamentului, abuzând de imunitatea sa, calomniază, insultă sau instigă pe altul prin opiniile exprimate chiar în Parlament, este posibilă sancţionarea lui prin măsuri disciplinare pe care comisia de disciplină a corpului legiuitor le poate lua, conform regulamentului, contra acelui parlamentar.
Dar, de aici nu se poate însă deduce că art.72 alin.2 şi 3 – în cadrul aceluiaşi textul constituţional intitulat „Imunitatea parlamentară” – ar acorda membrilor corpurilor legiuitoare o imunitate de-a dreptul generală şi absolută, în sensul că parlamentarul nostru, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent de infracţiune şi de gravitatea ei, el ar scăpa incidenţei legii penale. Textul în discuţie dispune doar că: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie” (alin.2); „În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri” (alin.3).
Ceea ce nu înseamnă decât că pentru faptele prevăzute de legea penală ca infracţiuni, străine exercitării mandatului, parlamentarul răspunde ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri fiind de ordin procedural (art.72 alin.2 şi 3).
Aşadar, în astfel de cazuri imunitatea – sub forma imunităţii procedurale – are ca scop să împiedice ca un deputat sau senator să fie privat de posibilitatea de a-şi exercita funcţia ca urmare a unor urmări represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice. Cu alte cuvinte, imunitatea procedurală nu suprimă represiunea penală, ci întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau cercetării judecătoreşti pentru faptele cu caracter penal străine exercitării mandatului. Aceasta este deci o consecinţă procedurală, iar nu substanţială, derivată nu din întinderea imunităţii parlamentare (imunitate substanţială – art.72 alin.1), ci din cauza raţiunii sale (imunitate procedurală – art.72 alin.2 şi 3).
Este deci limpede că „imunitatea” la care se referă art.72 alin.2 şi 3 din Constituţie – sub forma imunităţii procedurale – nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără autorizarea Camerei de care aparţine.
Într-adevăr, pentru a se evita consecinţele înscenărilor ce-l pot viza cu precădere pe omul politic, Constituţia pretinde autorizarea (încuviinţarea) Camerei din care face parte parlamentarul, acesta neputând fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată fără o prealabilă examinare a cazului de către corpul legiuitor, cu dreptul de a fi ascultat (art.72 alin.2). Dar această favoare de ordin procedural – atenţie! – operează numai dacă parlamentarul nu a fost surprins asupra faptului. Căci, „În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei” (art.72 alin.3). În acest caz, „Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri” (alin.3).
Este însă de la sine înţeles că, până în momentul revocării acestei măsuri pentru infracţiunea flagrantă nu implică anularea imunităţii absolute de care se bucură parlamentarul în virtutea art.72 alin.1 din Constituţie.
În concluzie, într-o zicere mai puţin academică, „în afară de imunitatea pliscului, parlamentarul este responsabil pentru orice”. Pentru infracţiunile ce nu au legătură cu îndeplinirea mandatului, parlamentarul răspunde ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri fiind de ordin procedural (art.72 alin.2 şi 3).
Scopul "imunităţii" este de a nu priva un parlamentar de posibilitatea de a-şi exercita funcţia, ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice. Este deci limpede că imunitatea procedurală la care se referă art.72 alin.2 şi 3 din Constituţie nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate, perchiziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără autorizarea (încuviinţarea) Camerei de care aparţine. Această autorizare (încuviinţare), care intervine în urma unei proceduri speciale, a fost botezată de bravii noştri parlamentari ca fiind procedura „ridicării imunităţii parlamentare”.

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Precizare necesară

Răspunzând întrebărilor formulate de cititori referitoare la articolul Ce are imunitatea cu hoţia şi accidentele rutiere?, facem următoarele precizări:
Imunitatea prevăzută de art.71 alin.1 din Constituţie este specială, fiindcă se rezumă numai la acele fapte ilicite care sunt comise în cursul exercitării mandatului de parlamentar (inerente dezbaterilor: calomnie, insultă, ultraj, în febra dezbaterilor parlamentare). Justificarea acestei imunităţi derivă din ideea că puterea legiuitoare trebuie să fie perfect independentă faţă de celelalte puteri în stat, ceea ce nu se poate obţine decât prin asigurarea celei mai complete libertăţi în exprimarea voturilor şi opiniilor membrilor Parlamentului. Dar ea este şi relativă, fiindcă nu se aplică decât în anumite condiţii. Dacă, de pildă, un parlamentar acuză de corupţie un prefect de la tribuna Parlamentului, celui dintâi nu i se poate ridica imunitatea. Dacă îl acuză, din nou, la o întâlnire cu alegătorii săi, la o recepţie sau la o conferinţă de presă, imunitatea lucrează din plin. Nu i se poate face nimic. Dar dacă, aflat într-un restaurant sau într-un oricare alt loc public, reiterează aceleaşi acuze, atunci aceasta se numeşte insultă sau calomnie şi poate fi tras la răspundere juridică.
Pentru infracţiunile ce nu au legătură cu îndeplinirea mandatului, parlamentarul răspunde ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri fiind de ordin procedural (art.72 alin.2 şi 3). Cu alte cuvinte, inviolabilitatea parlamentară („imunitatea procedurală”) referitoare la fapte ilicite străine mandatului nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti. Scopul acestei inviolabilităţi (imunităţi procedurale) este de a nu priva un parlamentar de posibilitatea de a-şi exercita funcţia, ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice. Este deci limpede că imunitatea procedurală la care se referă art.72 alin.2 şi 3 din Constituţie nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poate fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără autorizarea Camerei de care aparţine.

Ce are imunitatea cu hoţia şi accidentele rutiere?

Se spune că multe dosare ale corupţiei au fost muşamalizate şi aproape că nu se mai ştie nimic de ele. Să fie vorba de inactivitatea, ca să nu zic incompetenţa, organelor abilitate să se ocupe cu această problematică, ori de girul pe care această indiferenţă l-a avut din partea guvernanţilor?
Guvernul a declarat că va adopta un pachet de măsuri concrete de luptă împotriva fenomenului corupţiei. Eu unul nu percep în niciun fel aceste măsuri concrete pe care guvernul le-ar fi întreprins de la începutul mandatului şi aceasta din cel puţin trei motive. Mai întâi, nu ştiu dacă, pe parcursul lunilor ce au trecut de la instalarea sa, actualul guvern a adoptat şi a pus în aplicare vreo măsură „concretă” pentru combaterea corupţiei. Apoi, oricum, chiar dacă asemenea măsuri au fost iniţiate – evident, pe planul intensificării acţiunilor de depistare şi cercetare a faptelor de corupţie – efectul acestora nu s-a reflectat, până acum, în activitatea instanţelor judecătoreşti. În fine, de câtva timp, probabil pentru a se degaja de multiplele-i şi gravele-i răspunderi, executivul şi-a adus aminte că suntem paralizaţi de corupţie şi s-a hotărât să declanşeze ostilităţile. Dar, după câte ştiu, cele câteva acuzaţii de luare de mită ce constituie obiectul proceselor în curs de judecată se referă la fapte mărunte, imputate unor persoane mai puţin importante: paznici care au primit bani pentru a permite unor persoane să comită furturi din unităţi; revizori contabili care, în schimbul unor avantaje materiale, au omis să înregistreze plusuri constatate cu ocazia verificărilor; conducători de tren cărora li s-au dat bani de către călători găsiţi fără bilet etc. Ceea ce este foarte departe de a exprima realitatea, pe care o cunoaştem cu toţii din viaţa de zi cu zi şi din dezvăluirile făcute de presă.
Pe primul loc în topul corupţiei se află, aş zice firesc, evaziunea fiscală ale cărei proporţii încep să depăşească imaginaţia. Se vehiculează sume astronomice, de ordinul a miliarde de euro! Personal nu mă îndoiesc că aşa stau lucrurile. Numai că preconizatele acte normative vor putea fi iniţiate abia după alegeri. Afară doar dacă nu se va apela, în scop electoral, la cunoscuta şi verificata „tehnică” a ordonanţei guvernamentale…
Cauzele acestei situaţii se află, în mod exclusiv, în activitatea nesatisfăcătoare a organelor de urmărire penală – am în vedere poliţia şi, în primul rând, parchetul –, singurele abilitate, potrivit competenţei lor, să descopere şi să cerceteze infracţiunile, precum şi să dispună trimiterea în judecată a infractorului? Categoric, nu!  Nu contest că infractorii sunt abili, că săvârşirea faptelor de corupţie are loc în mod ocult, că cei care le săvârşesc se înconjoară de măsuri de prevedere din cele mai ingenioase pentru a împiedica depistarea lor, dar nici profesionalismul organelor de urmărire penală, dovedit în atâtea alte împrejurări, nu poate fi subestimat. Atunci de ce, în domeniul la care ne referim, activitatea lor este atât de puţin productivă? De ce nici cel puţin cazurile devenite notorii – mai ales prin intermediul mass-media – nu sunt cercetate şi nu se soldează, dacă bineînţeles învinuirile se confirmă, cu trimitere în judecată?
Răspunsul a fost dat implicit de înşişi parlamentarii coaliţiei majoritare, care „uniţi în cuget şi în muget” – vorba liberalului Dinu Patriciu – cheamă la ordine procurorii desemnaţi să cerceteze pretinsele fraude electorale cu prilejul referendumului pentru demiterea Preşedintelui României. Fraude electorale, adică „orice acţiune ilegală care are loc înaintea, în timpul sau după încheierea votării ori în timpul numărării voturilor şi încheierii proceselor-verbale şi care are ca rezultat denaturarea voinţei alegătorilor şi crearea de avantaje concretizate prin mandate în plus…” (art.30), respectiv anchetarea infracţiunilor prevăzute în art.52-61 din Legea nr.35/2008. Şi aceasta – vezi Doamne! – în lumina principiului separaţiei puterilor în statul de drept?! Ar fi un vis prea frumos să priveşti şiruri de corupţi aşteptând pe treptele Parchetului sosirea şefului DNA… ce urmează a fi numit, ca să îi trimită pe mieluşeii spovediţi la instanţa competentă.
De asemenea, consecvenţi ideii că parlamentul este cel care „are ultimul cuvânt” în raport cu Curtea Constituţională a României (garantul supremaţiei Constituţiei – art.142), cu Consiliul Superior al Magistraturii (garantul independenţei justiţiei – art.133) şi cu oricare altă componentă aparţinând „Autorităţii judecătoreşti”, aceiaşi parlamentari – şi, din păcate, nu numai domniile lor – continuă să susţină că imunitatea parlamentară ar acorda senatorilor şi deputaţilor o imunitate de-a dreptul generală şi absolută, în sensul că parlamentarul nostru, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent de infracţiune şi de gravitatea ei, el ar scăpa incidenţei legii penale.
Mă văd nevoit să sintetizez în ce constă realmente „imunitatea parlamentară” consacrată în art.71 alin.2 din Constituţia României. Cum precizam, „Imunitatea parlamentară garantează numai libertatea de expresie”. Într-un cuvânt, imunitatea nu îl protejează pe parlamentar la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de alegători. Aşadar, imunitatea parlamentară nu adună sub poalele ei orice fapte infracţionale ce ar fi putut fi comise de un parlamentar, ci ea se rezumă numai la acele infracţiuni care sunt comise în legătură cu exercitarea mandatului de parlamentar (infracţiuni inerente dezbaterilor: calomnie, insultă, ultraj, în febra dezbaterilor parlamentare). Expresia exercitarea mandatului trebuie înţeleasă în sensul de îndeplinire a mandatului, deci numai opiniile sau voturile emise în cursul acestei îndepliniri vor beneficia de imunitate. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători (art.71 alin.1 din Constituţie).
Pentru infracţiunile ce nu au legătură cu îndeplinirea mandatului, parlamentarul răspunde ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri fiind de ordin procedural (art.72 alin.2 şi 3). Ori, altfel spus, „În afara de imunitatea pliscului, parlamentarul este responsabil pentru orice”. Într-un cuvânt, inviolabilitatea parlamentară („imunitatea procedurală”), referitoare la fapte penale străine mandatului, nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti.

marți, 13 noiembrie 2012

Imunitatea parlamentară garantează numai libertatea de expresie


În ceea ce priveşte imunitatea parlamentară („iresponsabilitatea politică specială”), Constituţia admite în cuprinsul art. 72 alin.1 că: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Într-un cuvânt, imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători.
Imunitatea, după cum rezultă din cele ce preced, este specială, fiindcă se raportează numai la anumite delicte inerente dezbaterilor (calomnie, insultă, ultraj). Imunitatea se aplică chiar dacă opinia din care a rezultat fapta ilicită nu era în legătură cu chestiunea ce se dezbătea şi chiar dacă a fost formulată cu intenţia de a calomnia, insulta sau ofensa pe cineva. Când un membru al Parlamentului, abuzând de imunitatea sa, calomniază sau insultă ori instigă pe altul etc. prin opiniile exprimate în Parlament, singura sancţiune posibilă este aceea a măsurilor disciplinare pe care comisia corpului legiuitor le poate lua, conform regulamentului, contra acelui parlamentar.
Aşadar, imunitatea consacrată în articolul 72 alin.1, purtând asupra acelor fapte ilicite rezultând din exprimarea voturilor sau opiniilor în cursul îndeplinirii mandatului, are ca efect înlăturarea de plano a oricărei urmăriri şi operează automat, în sensul că nu trebuie să intervină nici un fel de constatare judiciară pentru existenţa ei.
 De aici nu se poate deduce însă că articolul 72 alin.2 şi 3 din aceeaşi Constituţie – care tratează imunitatea procedurală („inviolabilitatea parlamentară”) – ar acorda membrilor corpurilor legiuitoare imunitate de-a dreptul generală şi absolută, în sensul că parlamentarul nostru, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent de infracţiune şi de gravitatea ei, el ar scăpa incidenţei legii penale.
Potrivit art.72 alin.2: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”. Ceea ce nu înseamnă decât că pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat, parlamentarul răspunde juridic ca orice alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural. În astfel de cazuri, imunitatea – sub forma inviolabilităţii parlamentare – are ca scop să împiedice ca un deputat sau senator să fie privat de posibilitatea de a-şi exercita funcţia ca o consecinţă a urmăriri represive sau abuzive, inspirate de presupuse motive politice.
Cu alte cuvinte, imunitatea procedurală („inviolabilitatea parlamentară”) nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul urmăririi penale, momentul trimiterii în judecată sau al cercetării judecătoreşti pentru faptele cu caracter penal ori contravenţional străine exercitării mandatului. Aceasta este deci o consecinţă procedurală, iar nu substanţială, derivată nu din întinderea imunităţii parlamentare, ci din cauza raţiunii sale.
Este deci limpede că imunitatea la care se referă art.72 alin.2 din Constituţie – sub forma inviolabilităţii parlamentarului – nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără autorizarea Camerei de care aparţine. Această autorizare (încuviinţare) este cunoscută sub numele de „ridicarea imunităţii parlamentare” şi intervine în urma unei proceduri speciale.
Aşadar, pentru a se evita consecinţele înscenărilor cel pot viza cu precădere pe omul politic, Constituţia pretinde autorizarea (încuviinţarea) Camerei din care face parte parlamentarul, acesta neputând fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată fără o prealabilă examinare a cazului de către corpul legiuitor, cu dreptul de a fi ascultat. Dar această favoare de ordin procedural – atenţie! – intervine numai dacă parlamentarul nu a surprins asupra faptului. Căci, „în caz de infracţiune flagrantă deputatul sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri” (art.72 alin.3). Este însă de la sine înţeles că, până în momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru o faptă străină exercitării mandatului, această restrângere a imunităţii – sub forma inviolabilităţii – nu semnifică anularea imunităţii de care se bucură parlamentarul în virtutea art.72 din Constituţie.

luni, 5 noiembrie 2012

Unele „mişculaţii” financiare ale Parlamentului

 
Deunăzi s-a făcut o tentativă de reincludere pe ordinea de zi a iniţiativei legislative privind stabilirea coeficienţilor de salarizare a personalului bugetar, în categoria cărora intră corectări salariale, printre care se numără şi parlamentarii din Senat şi Camera Deputaţilor.
Ceea ce m-a frapat de la bun început a fost atmosfera de şuşoteală, practic de clandestinitate prin care au înţeles unii dintre noi să susţină această iniţiativă, de parcă ar fi vorba de cine ştie ce mare secret de stat pe care nu trebuie să-l afle nimeni.
Eu unul, vă spun sincer, nu înţeleg care este baiul, de ce trebuie să ne ascundem şi, mai ales, de cine? De presă, de electorat? Din contră, această „blătuire” legislativă nu poate decât să dăuneze imaginii publice a Parlamentului României.
Lucrurile sunt cât se poate de clare, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe senatori. Şi, cu toate acestea, am auzit niscai voci care, din băncile Senatului, au anunţat indignaţi că se opun „îmbuibării” salariale, de parcă respectivii colegi au fost loviţi brusc de sindromul masochismului patriotard.
Şi nu mă pot opri să fac o paralelă cu cazul preşedintelui cubanez Fidel Castro, care, aflat în vizită oficială undeva în Vest, a tras la cel mai luxos hotel, în schimb, coborând la prânz spre a servi masa, a cerut chelnerilor – fireşte, zâmbind bliţurilor – „fasole fără cârnaţi, că sunt venit pe banii bravului popor cubanez”. Aşa că mai încet cu această falsă „mândrie patriotică”, pentru că, să fiţi siguri, domnilor, nu ne aude nimeni.
Şi atunci, unde este „îmbuibeala”? Este clar că această situaţie, această păguboasă aparenţă, se datorează de fapt inovaţiilor făcute de cei care au întocmit şi au votat Regulamentul Camerei Deputaţilor. Pentru că nu are nici un rost să ne ascundem după degete, s-o spunem limpede: îngrijorarea presei şi a opiniei publice, faţă de unele posibile „mişculaţii” financiare ale parlamentarilor, se datorează exclusiv politicii de forfetare practicată de Camera Deputaţilor.
Presa a tras un cât se poate de bine venit semnal de alarmă privind acest inedit aspect, dar nu a ştiut că, de această plată în devălmăşie, beneficiază doar colegii deputaţi. Concret. Eu, ca senator, primesc doar salariul la care mă refeream. Restul plăţilor, privind chiria Biroului senatorial şi salarizarea dactilografei, a şoferului şi a şefului de cabinet şi – când este cazul – plata hotelului, le face direct Senatul. În cealaltă Cameră, lucrurile stau cu totul altfel. I se pun deputatului în braţe nişte milioane, nu ştiu exact câte, şi se descurcă omul cum poate; îşi plăteşte singur hotelul şi se achită şi faţă de subordonaţi. De aici şi posibilitatea de a se mai merge la „mica înţelegere”, de a mai locui la rude, de a-şi mai angaja vreo nepoată drept dactilografă, ginerele pe post de şofer şi nevasta şef de cabinet. Aceasta, subliniez, în cazul în care semnalele apărute în presă sunt veridice.
Deci, lucrurile stau cu totul altfel în cele două Camere. Şi, deşi este clar în favoarea cui, iată că, în timp ce la deputaţi respectivul proiect de majorare a trecut ca expresul prin haltă, la noi ca la nimeni. Pe de altă parte, se introduce legea pe ordinea de zi aşa, mai pe ascuns, clamăm populisme ieftine, refuzând, cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună, o eventuală corectare salarială.
În concluzie, cred că adevărata problemă este ca alegătorii noştri să ştie exact cum stau lucrurile.
(Monitorul Oficial nr. 224 din 23 decembrie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)