Dilema predării istoriei şi geografiei în limba română

S-a făcut multă vâlvă în jurul predării istoriei şi geografiei în limba română. S-au încins spiritele, a plouat cu acuze şi ameninţări şi puţin a lipsit să fie trase şi săbiile din teacă. Nu am înţeles şi nu înţeleg de ce a fost nevoie de atâta patimă devoratoare de timp şi nervi câtă vreme, dacă ne aruncăm puţin ochii în istorie, ne dăm seama că această inutilă dispută şi-a găsit rezolvarea încă din anul 1923, pe vremea când prim-ministru era liberalul Ionel Brătianu, unul din înfăptuitorii actului Marii Uniri.

Îngăduiţi-mi să vă reproduc cuvânt cu cuvânt argumentele prezentate de marele bărbat de stat, consemnate în lucrarea „Activitatea corpurilor legiuitoare şi a Guvernului de la ianuarie 1922 şi până la 27 martie 1926”, publicată în Bucureşti, Editura Cartea Românească în 1926, pagina 70, citez:

„Statul român are dreptul să ceară tuturor cetăţenilor săi să cunoască limba statului. Este în interesul tuturor locuitorilor acestei ţări să cunoască limba oficială, căci numai astfel se pot închega legăturile sufleteşti între toţi locuitorii unei ţări care trebuie să aibă aceleaşi interese generale şi aceleaşi năzuinţe. Neînvăţând limba statului, naţionalităţile se pun într-o stare de inferioritate, copiii lor care au aceleaşi drepturi ca ale românilor de baştină nu vor putea merge cu folos mai departe, în învăţământul secundar sau superior, şi nici concura cu elevii români. Statul are obligativitatea morală de a le înlesni învăţarea limbii oficiale. Impunând limba română nu înseamnă că se loveşte în limba maternă sau că nu se recunoaşte însemnătatea limbii în educaţia copiilor. Desigur că mijlocul cel mai firesc şi mai puternic pentru dezvoltarea sufletească a omului este limba sa proprie, iar locul pe care limba maternă trebuie să-l ocupe în şcoli este recunoscut de toţi pedagogii, de toţi educatorii.

Cu toate acestea, toată lumea este de acord că o limbă se învaţă mai uşor dacă se începe cu învăţarea ei de la vârstă mai fragedă şi că în învăţământul primar copilul poate începe învăţarea altei limbi pe lângă limba sa maternă.

Predarea limbii străine trebuie însă să se facă în mod sistematic fără să se îngreuneze mintea copilului, ci el să şi-o asimileze pe nesimţite.” Am încheiat citatul domnilor.

Condus de aceste principii, Ion. C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, a dat în septembrie 1923 două circulare prin care dispunea ca în şcolile minorităţilor naţionale de orice grad, cu limbă de predare străină, să se înveţe limba română. Citez: „a) În şcolile primare, o oră pe zi în clasele I şi a II-a citire, exerciţii de intuiţie şi compunere, şi două ore pe zi în clasa a III-a şi a IV-a, citire, exerciţii gramaticale, exerciţii de intuiţie şi compunere, istoria şi geografia ţării.

Celelalte materii se predau în restul orelor în limba maternă.

b) În şcolile secundare trebuie să se predea în româneşte: limba şi literatura română, istoria românilor, geografia ţării şi Constituţia în numărul de ore prevăzut în programa analitică”. Închei citatul.

După cum vedeţi, ca să nu zică cineva că torn gaz peste foc, trebuie să vă reamintesc că toată tevatura care se face în jurul celor două materii – geografia şi istoria ţării – nu a iscat în 1923 nici un fel de protest.

Îi rog, deci, pe colegii liberali să ţină seama de atitudinea ilustrului lor înaintaş, pe care, altminteri, nu contenesc să-l revendice.
Citiţi şi Predarea istoriei în şcolile minorităţilor naţionale