luni, 23 iulie 2012

Fiecare cu referendumul lui


Preşedintele Traian Băsescu anunţa, în septembrie 2005, la întoarcerea din SUA, că va demara un referendum naţional pe tema instituirii unui Parlament unicameral. Un prim motiv al acestui demers, susţinea şeful statului, era faptul că, de la 1 ianuarie 2007, pentru România se va mai crea un Parlament, cel al UE şi, pe cale de consecinţă, „ar fi o cavalcadă de abordări parlamentare pentru orice decizie, ceea ce mi se pare puţin cam mult din punct de vedere al eficienţei”. Al doilea motiv pentru instituirea unui Parlament unicameral era legat, potrivit Preşedintelui, de realitatea Guvernelor din România, de după revoluţie. „Din ’92 până acum, comportamentul Parlamentului a trebuit să fie unul de anexă a Guvernului, fără voia lui. Greutatea cu care Parlamentul a legiferat a creat posibilitatea guvernelor de până acum să emită un număr impresionant de ordonanţe de urgenţă, ceea ce a slăbit credibilitatea Parlamentului, de garant al democraţiei, şi a făcut ca guvernele să lucreze mult prea mult fără Parlament”. Un al treilea motiv pentru existenţa unui Parlament unicameral consta în necesitatea de a cheltui mai puţin decât se cheltuieşte acum pentru un Parlament bicameral.
Pentru a iniţia un referendum naţional pe tema instituirii Parlamentului unicameral, Preşedintele României are la îndemână două căi: prima ar fi revizuirea Constituţiei; a doua, chemarea electoratului la urne pentru „probleme de interes naţional”. În ceea ce priveşte revizuirea Constituţiei, legea fundamentală prevede (art.150-152) că Preşedintele poate iniţia acest proces la propunerea Guvernului. În acest caz, propunerea ajunge la mâna Parlamentului. Iar pentru adoptarea proiectului este necesară o majoritate „de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere”. În aceste condiţii, şansele revoluţionării sistemului parlamentar prin instituirea unicameralismului, sunt foarte reduse. Este greu de imaginat că parlamentarii ar renunţa la bicameralismul instituit în urmă cu 21 de ani, pentru a vota o formulă restrânsă, de unic corp legislativ, în care ei ar putea să nu-şi mai găsească locul. Se pare însă că, în momentul în care Preşedintele Băsescu a promis în mod ferm referendum pentru Parlamentul unicameral, acesta s-a gândit la a doua cale, cea deschisă de „interesul naţional”. Potrivit articolului 90 din Constituţie, „Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional”. Legea referendumului (nr. 3/2000) prevede, în acest caz, că problemele care se supun referendumului şi data desfăşurării acestuia se stabilesc de şeful statului, prin decret.
Opinam la acea vreme că „Parlamentul este o problemă de interes naţional, iar în cazul în care poporul suveran tranşează prin referendum soarta acestuia, parlamentarii sunt obligaţi să acţioneze în consecinţă, adică să procedeze la revizuirea Constituţiei pentru a o modifica în acord cu voinţa românilor. Plecând de la premisa că un eventual referendum pe tema Parlamentului unicameral are mari şanse de a fi validat (condiţiile sunt ca mai mult de jumătate din electorat să se prezinte la vot, iar majoritatea să fie de acord cu propunerea), anticipam că, în condiţiile în care majoritatea electoratului pledează pentru comprimarea Legislativului, vom asista la o reformare «din mers» la capătul căreia ne aşteaptă alegerile anticipate” (în „Referendumul deschide calea anticipatelor”, Ziua, 19 septembrie 2005).
Îngrijorată de perspectiva pierderii locurilor „călduţe” din Parlament, coaliţia majoritară – aprobând propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României – iniţiază un referendum pentru demiterea acestuia. Adepţii Constituţiei – Biblia democraţiei – au explicat pe îndelete cum a câştigat „fabrica de ordonanţe” bătălia legislativă cu un Parlament decorativ. Printr-o veritabilă „inginerie constituţională”, s-a obţinut trecerea Monitorului Oficial în subordinea Guvernului; demiterea Avocatului Poporului; restrângerea atribuţiilor Curţii Constituţionale; schimbarea nestatutară a şefilor Camerelor şi – cum altfel! – prin bombardarea legislativului cu o puzderie de ordonanţe de urgenţă în domenii rezervate legilor organice.
 Nu mă opresc, acum, asupra acestui subiect, deşi importanţa lui de excepţie nu poate fi nicicum ignorată. Problema pe care mi-o pun şi căreia mă străduiesc să-i găsesc un răspuns este aceea de a şti dacă este legitimă indignarea Preşedintelui interimar, Crin Antonescu, potrivit căruia „Preşedintele României nu primeşte ordine de la nimeni”, vis-a-vis de aprecierea negativă a Preşedintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barosso, ori remarca ţâfnoasă a premierului Victor Ponta, adresată Cancelarului german, Angela Merkel: „Nu doamna Merkel votează pe 29 iulie”. Eu, unul, mărturisesc că, în limitele raţiunii, nu am reuşit o justificare pentru aceste atitudini.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu