luni, 25 iunie 2012

Necesitatea înţeleasă sau libertatea lui Turianu

Necesitatea înţeleasă

sau libertatea lui Turianu

 

"Lecturând – sau relecturând – conţinutul volumului Ediţie specială. Interviuri. Articole. Scrisori deschise, am avut o revelaţie: anume aceea că personajul principal al cărţii este unul care nu şi-a dorit tipul de celebritate pe care o aduc ziarele şi televiziunea. Sunt convins chiar că a făcut pasul spre politică aproape fără voia sa, împins de la spate de complexul acela de factori care împărţeau societatea românească în categorii antagoniste.
Eminent jurist, Corneliu Turianu a rezistat cu eroism presiunilor cu care aproape orice putere le exercită asupra gradului de balans a cântarului cu care legea evaluează comportamente şi trasează destine. Nu i s-a putut reproşa nimic din ceea ce, în activitatea sa de până în Revoluţie, ar putea fi catalogat drept „supunere civică”. Asta a şi făcut ca după Revoluţie să fie onorat cu funcţii administrative pe deplin meritate. Problemele au început, pentru domnia sa, când a crezut că legea e una pentru toţi şi a aplicat-o în consecinţă, potrivit argumentelor pe care le oferă cartea de căpătâi a oricărei democraţii. Opoziţia politică a vremii a văzut în decizia sa referitoare la o nouă candidatură a preşedintelui în exerciţiu nu o soluţie izvorâtă dintr-o analiză temeinică, cât exprimarea unei opţiuni personale. Pe aceeaşi coardă au exersat şi cercurile Puterii.
Adulat şi victimizat aproape în egală măsură, juristul a fost nevoit să constate că Justiţia nu mai este aceeaşi, locul de refugiu al profesionistului, din lipsă de spaţiu ocupat de prea mulţi oportunişti. A făcut atunci pasul care l-a dus în câmpul politicii, printre combatanţi animaţi mai mult de un entuziasm orb decât de o competenţă şi luciditate atotvăzătoare. Seriozitatea cu care a abordat noua sa condiţie i-a fost, practic, fatală: când vii cu instrumentele precise ale evaluării adevărului într-o lume a compromisurilor, nu poţi să constaţi decât că ceva nu se potriveşte: ori tu, ori ceilalţi. Corneliu Turianu a preferat prima variantă şi după un exerciţiu parlamentar în care a realizat mai mult decât droaia de amatori care a compromis cu succes un partid – altfel onorabil – şi o guvernare – de buna credinţă în intenţia sa de fond – lăsând în urmă o certă dâră de competenţă şi s-a retras spre uneltele sale fundamentale.
Revenirea sa în primul plan al politicii s-a făcut pe fondul chiar al acestei competenţe, atunci când o instituţie acuzată nu o dată de diletantism a ajuns la sorocul înnoirii. Candidatura sa pentru CNSAS a fost una dintre cele mai larg acceptate de către decidenţi, purtând cu sine prezumţia de competenţă şi aplicare: era, practic, primul jurist de profesie chemat să judece prin prisma legii vinovăţiile sau suspiciunile legate de „pactul cu diavolul” făcut într-o epocă în care acesta era considerat şi legal şi normal. Vânzolelile interne dintr-o instituţie încă neaşezată pe făgaşul său l-au scos încă o dată în primul-plan al controverselor publice: ales cât se poate de legal şi de regulamentar în funcţia de preşedinte al Colegiului, a avut surpriza să se confrunte cu o cabală vopsită civic ce purta cu sine nostalgiile şi tertipurile expirate ale Pieţii Universităţii. A făcut faţă cu demnitate unei situaţii în care erau călcate în picioare şi principiile şi regulile funcţionării instituţiei, retrăgându-se dintr-o poziţie pe care nici un veleitar nu ar fi părăsit-o fără luptă, considerând mai prejos de demnitatea sa ambalarea într-un astfel de conflict şi punând mai presus de orice altceva calitatea sa de cercetător şi evaluator onest al unui pasiv existenţial adeseori copleşitor.
Pe acest fond de filosofică acceptare a propriei sale libertăţi ca o necesitate înţeleasă, Corneliu Turianu ne propune acest succint bilanţ al prezenţei sale în prima scenă publică, lăsându-ne pe noi să-l judecăm şi să-l „condamnăm”.
Octavian Andronic,
Director general al Agenţiei Independente de Presă AMOS NEWS



Pentru comenzi aici 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu